Acum este o perioadă de reflecție, deoarece mai sunt câteva zile și anul 2024 se încheie. Am să încerc în următoarele articole să privim prin ”lupa geopolitici” anul 2024 și să facem câteva prognoze pentru 2025. Anul 2024 a evidențiat complexitatea și fragilitatea ordinii globale în timp ce lumea se confruntă cu intensificarea competiției marilor puteri, ascensiunea actorilor regionali și o erodare tot mai mare a încrederii în instituțiile multilaterale.

De la rivalitatea durabilă SUA-China la dinamica evolutivă a Sudului Global și de la trezirea strategică a Europei la provocările persistente din Orientul Mijlociu, 2024 a fost un an de profundă recalibrare geopolitică. Pe măsură ce ne apropiem de 2025, întrebarea critică este dacă actorii globali se pot adapta la realitățile multipolarității, abordând în același timp provocări comune, cum ar fi schimbările climatice, perturbările tehnologice și fragilitatea guvernanței internaționale.

Revenirea politică a lui Donald Trump, declinul și căderea președinției lui Joe Biden, marea înfrângere a lui Kamala Harris și cutremurele geopolitice continue în Orientul Mijlociu, războiul de 3 ani din Ucraina toate au contribuit la unul dintre cei mai tumultuoși ani din istoria recentă.

2024 pe scurt

Realegerea lui Trump: fostul președinte Donald Trump a revenit remarcabil prin câștigarea alegerilor prezidențiale din SUA din 2024, reaprinzând dezbaterile asupra politicilor și stilului său de conducere.

Răsturnarea prezidențială a Siriei: După ani de tulburări civile, președintele sirian a fost detronat, marcând o schimbare majoră în peisajul politic al națiunii.

Alegeri majore: Alegerile prezidențiale din Statele Unite au înregistrat o prezență istorică la vot, cu implicații semnificative pentru geopolitica globală. Au  fost alegeri în 60 de state de pe glob.

Conflicte regionale: Escaladarea tensiunilor dintre Armenia și Azerbaidjan în regiunea Nagorno-Karabakh a cerut atenție globală, ceea ce a dus la apeluri reînnoite pentru o pace durabilă.

Tensiuni în Orientul Mijlociu: Tensiunile crescute care implică Israel, Liban, Iran, Hezbollah și Hamas au adus Orientul Mijlociu în prim-planul discuțiilor globale, cu temerile de un conflict regional mai larg.

Războiul Ucraina-Rusia: Războiul în curs dintre Ucraina și Rusia a intrat într-un alt an critic, cu sancțiunile internaționale împotriva Rusiei intensificându-se și sprijinul militar continuu pentru Ucraina modelând alianțe geopolitice.

Schimbări de politică: Uniunea Europeană a implementat o serie de politici de energie verde menite să-și accelereze obiectivele de neutralitate a emisiilor de carbon până în 2050. Europa și-a ales noua conducere și Parlamentul.

Principalele titluri politice: titlurile globale au inclus măsuri anticorupție de referință în Africa, noi alianțe politice în America de Sud și influența tot mai mare a mișcărilor populiste din Europa.

Inflația globală: Presiunile inflaționiste persistente au determinat băncile centrale să adopte politici monetare agresive.

Reglementarea criptomonedei: Au apărut noi cadre la nivel global pentru a reglementa activitățile blockchain și criptomonede.

Prețurile energiei: fluctuațiile prețurilor energiei au afectat atât economiile dezvoltate, cât și cele în curs de dezvoltare, subliniind nevoia de diversificare.

Relațiile China-India: Un acord inovator privind disputele la frontieră a semnalat o schimbare în una dintre cele mai critice relații ale Asiei.

Discuții de pace în Orientul Mijlociu: discuțiile reînnoite dintre Israel și Palestina au strâns sprijin internațional, în ciuda provocărilor continue.

Anul 2024 a arătat rezistența, adaptabilitatea și inovația umanității în diverse domenii. Pe măsură ce trecem în 2025, aceste evenimente nu numai că reflectă provocările cu care ne-am confruntat, ci și evidențiază oportunități de creștere și progres.

Ce ne spune o primă schiță de istorie despre semnificația anului 2024 și ce poate urma? 

Pe măsură ce mă uit înapoi la evenimentele majore de securitate națională și globală din 2024, sunt tentat să folosesc exagerat anumite cuvinte: uimitor; seismic; schimbare de paradigmă. Înțelegeți ideea. Poate că, în cazul acestui an special acele cuvinte nu sunt cu adevărat exagerări. Și totuși au fost 12 luni uluitoare. Am văzut lucruri uimitoare în politică.

Am văzut un președinte în exercițiu, Joe Biden, renunțând la campania sa de realegere, am văzut tentative de asasinat asupra unui candidat la președinție, Donald Trump, am văzut fostul președinte și candidat la președinție condamnat pentru ceea ce, cred eu, sunt în mare măsură un fel de acuzații false într-o sală de judecată, dar totuși acte condamnate. Am văzut acest război în Orientul Mijlociu și progresul extraordinar pe care l-a făcut Israelul acolo. Am văzut alegeri în peste 60 de state cu schimbări spectaculoase de leadership și cu ridicare populiștilor. Lucrurile se întâmplă într-adevăr într-un ritm mai dramatic decât s-au întâmplat în orice moment al vieții noastre? Sau este cumva o iluzie cauzată de social media, tehnologie și orice altceva? Care este sentimentul vostru despre ritmul istoriei și felul în care pare să se miște? Fie că este real, fie că este iluzoriu.

Istoria lui 2024 pe scurt

A fost un an în care americanii l-au ales din nou președinte pe Donald Trump, iar revista Time l-a numit Persoana Anului, într-un an în care l-am văzut condamnat ca infractor, în care a supraviețuit unei tentative de asasinat sau două și a învins doi candidați democrați în cursa către Casa Albă, unul care nu știa când să se oprească (Joe Biden), iar celălalt care părea să nu înceapă niciodată (Kamala Harris).

Au fost evenimente precum intrarea în NATO a Suediei și Finlandei de mult neutre, incursiunea forțelor ucrainene în regiunea Kursk a Rusiei, loviturile israeliene în Iran și Liban, demiterea președintelui sud-coreean Yoon Suk Yeol la scurt timp după ce acesta a declarat legea marțială, prăbușirea guvernului german, la Beijing Biroul Politic al celui de-al 20-lea Comitetul Central al Partidului Comunist din China a convocat Conferința Centrală de Muncă Economică în perioada 11-12 decembrie și a stabilit prioritățile economice pentru 2025, în Japonia s-a produs fracturarea politică a parlamentul (Partidul Liberal Democrat, și-a pierdut majoritatea în camera inferioară a Dietei Naționale a Japoniei pentru prima dată în 15 ani, și va guverna acum într-o coaliție minoritară fragilă cu partenerul său Komeito), revenirea Coreei de Nord în viața internațională prin participarea la războiul din Ucraina cu militari și ca de obicei pregătirea unui test cu rachetă intercontinentală odată cu inaugurarea noului președinte al SUA (obicei al familie Kim). Bomboana de pe coliva geopoliticii din 2024 a fost, însă, căderea, la finalul anului, a dictatorului Assad după ce dinastia sa a condus Siria timp de 50 de ani

Căderea regimului dictatorial Assad

Nicăieri, impactul căderii regimului Assad, nu a fost mai profund decât în ​​Orientul Mijlociu, unde ipotezele au căzut ca într-un joc de domino, cu implicații care vor dura mult timp și vor ajunge cu mult dincolo de regiune. A prezis cineva căderea regimului Assad? Nimeni nu a văzut-o venind. Poate dacă mă gândesc mai bine numai Pentagonul. De ce? Statele Unite și-au dublat numărul de trupe în Siria - de la 900 la aproximativ 2.000 - înainte de căderea guvernului președintelui Bashar al-Assad, a declarat joi,19 decembrie purtătorul de cuvânt al Pentagonului, generalul-maior Pat Ryder, dezvăluind public creșterea pentru prima dată. Ryder le spusese anterior reporterilor că există 900 de astfel de forțe în țară, ca parte a luptei de un deceniu a Americii împotriva grupării Stat Islamic.

Aceste trupe sunt desfășurate timp de nouă până la 12 luni o dată, a spus el joi 19 decembrie 2024, spre deosebire de cele 1.100 de forțe suplimentare care sunt mobilizate pentru o fereastră mai scurtă de 30 până la 90 de zile. Comandamentul Central al SUA a efectuat două lovituri mari în ultimele două săptămâni, în crescendo către o campanie în ascensiune împotriva ISIS care a implicat mai multe raiduri în Siria și Irak. În Siria o rebeliune fulgerătoare a pus capăt domniei brutale a lui Bashar al-Assad. Natura revoltei a fost, de asemenea, o surpriză. În primul rând, a fost viteza cu care o coaliție de grupuri rebele au capturat oraș după oraș, culminând cu preluarea capitalei, Damasc, și plecarea grăbită a lui Assad.

În 11 zile, 53 de ani de stăpânire a Partidului Baath și a familiei Assad dar și războiul civil de 13 ani din Siria s-au încheiat. În al doilea rând, a existat absența violenței pe scară largă; chiar și cei care credeau că regimul va fi răsturnat – la un moment dat – își imaginaseră un final sângeros. Impactul rebeliunii a fost resimțit din Rusia până în Iran - două națiuni a căror influență cândva puternică în Siria a fost lovită; în Turcia și Israel (ambele au făcut incursiuni militare în țară în urma rebeliunii); și în SUA, care încă menține o prezență militară în țară ca parte a unei misiuni de contracarare a Statului Islamic. Podul terestru al Iranului către Mediterană, pod construit de generalul Qasem Soleimani,  a dispărut în doar 13 zile.

Bazele  rusești din Siria s-au evaporat iar capacitatea lor de a opera în estul Mediteranei a dispărut peste noapte. La două săptămâni de la rebeliune, incertitudinile abundă la fe ca și întrebările. Confruntările dintre facțiunile concurente ale țării se vor transforma într-un nou război civil? Nu știm. Ar putea ISIS sau alte grupuri teroriste să găsească un adăpost sigur în vidul de putere? Vom vedea. Ce vor face în continuare numeroasele puteri care joacă pentru influență în Siria? La orizont este în mod cert lupta pentru influență în Orientul Mijlociu între Turcia și Israel.

Consecințele căderii lui Assad 

Prăbușirea regimului președintelui sirian Bashar al-Assad în decembrie 2024 a dat o lovitură devastatoare ambițiilor regionale ale Teheranului. Ceea ce a început ca o strategie îndrăzneață de a provoca Israelul și de a remodela echilibrul de putere al Orientului Mijlociu pare acum din ce în ce mai fragil, cu influența Iranului și aliații săi zdruncinată, Axa rezistenței, sub asediu și în dizolvare.  Plecarea lui Assad marchează nu numai sfârșitul regimului său, ci și o schimbare profundă a peisajului geopolitic al regiunii, una care lasă Iranul în lupta pentru a-și menține locul de lider, într-un mediu din ce în ce mai ostil. Rolul Siriei în strategia Iranului a fost întotdeauna esențial. Axa condusă de Iran a fost construită pe trei piloni principali care au fost modificați de căderea lui al-Assad.

Primul a fost o conexiune geografică între membrii cheie, care a fost completată și întinsă până în Marea Mediterană de Hamas și Jihadul Islamic Palestinian din Gaza, cu Houthii din Yemen deținând flancul sudic. Al doilea pilon a fost o strânsă coordonare și unitate între membri, cu un principiu care însemna că o amenințare la adresa unui membru al axei era considerată o amenințare pentru toți, declanșând un răspuns colectiv (similar art.5 din Alianța NATO).

Al treilea pilon a fost fundamentul său ideologic: însăși noțiunea de rezistență. Această ideologie, caracterizată de puternice sentimente anti-americane și anti-israeliene, a servit drept idee de unificare de bază din spatele axei. De la începutul anilor 1980, Siria a oferit o punte geografică care a permis Teheranului să înarmeze și să sprijine Hezbollah în Liban, oferind Iranului o pârghie directă asupra Israelului. Acest parteneriat a început să prindă contur într-un moment tumultuos din istoria Orientului Mijlociu: invazia Israelului în Liban în 1982, care a coincis cu retragerea Irakului din Khorramshahr în timpul războiului Iran-Irak (Khorramshahr oraș-port situat la aproximativ 10 kilometri nord de Abadan în Iran). Diviziunea ideologică dintre regimul din Siria și cel al Irakului a permis Iranului să formeze  o alianță strategică cu Damasc, în ciuda faptului că guvernul naționalist arab, secular, al Siriei era în dezacord cu regimul teocratic, șiit, de la Teheran. Această relație s-a militarizat rapid, Gărzile Revoluționare iraniene instituind tabere de antrenament în Siria și Liban, care au transformat Hezbollah într-una dintre cele mai formidabile organizații militante din regiune.

Cu toate acestea, parteneriatul a fost întotdeauna precar. Depindea de supraviețuirea regimului Assad, care s-a confruntat cu cel mai sever test în timpul războiului civil din Siria. Până în 2012, forțele rebele au ajuns la periferia Damascului, iar atunci, Assad s-ar fi gândit să fugă. Iranul a intervenit decisiv, generalul Qasem Soleimani, pe atunci comandantul Forței Quds, l-a convins pe Assad să rămână și să lupte. Teheranul a ”turnat” resurse în război, desfășurând luptători din Hezbollah, miliții irakiene și chiar recruți afgani și pakistanezi. Intervenția a asigurat poziția lui Assad, dar cu un cost enorm pentru finanțele și credibilitatea Iranului.

Pentru Iran, pierderea lui Assad a fost mai mult decât o înfrângere politică - a întrerupt artera logistică care leagă Teheranul de Hezbollah și rețeaua sa mai largă din Levant. Influența Iranului în Siria, cultivată cu grijă de-a lungul deceniilor, s-a evaporat aproape peste noapte. Rusia, care acționase adesea ca un co-patron al regimului Assad, a dat prioritate siguranței personale a lui Assad față de interesele strategice ale Teheranului, lăsând Iranul să se confrunte cu consecințele.

Rusia își mută bazele militare în Libia. Consecințele prăbușirii lui Assad s-au extins cu mult dincolo de Siria. Hezbollah, considerat mult timp cel mai puternic aliat regional al Iranului, a suferit lovituri devastatoare în conflictele paralele cu Israelul. În lunile care au precedat căderea lui Assad, atacurile aeriene israeliene au vizat conducerea și infrastructura Hezbollah, culminând cu asasinarea secretarului general Hassan Nasrallah și a altor personalități militare și politice de rang înalt. Aceste pierderi au lăsat Hezbollah slăbit semnificativ, acum luptând să-și mențină controlul asupra peisajului politic și militar al Libanului.

Situația din Iran

Dezintegrarea alianțelor Iranului vine în timp ce regiunea trece prin schimbări geopolitice profunde. Acordurile Avraam, semnate în 2020, au adus Israelul mai aproape de mai multe state arabe, inclusiv Emiratele Arabe Unite și Bahrain, formând o coaliție opusă influenței iraniene. Arabia Saudită, cândva un adversar ferm al Israelului, s-a apropiat de Tel Aviv, determinată de preocupările comune cu privire la ambițiile regionale ale Iranului. Între timp, Teheranul se confruntă cu provocări tot mai mari acasă. Liderul suprem iranian Ali Khamenei a avut nevoie de trei zile pentru a comenta căderea aliatului său apropiat, Bashar al-Assad. Conform estimărilor serviciilor secrete occidentale sprijinul militar al Iranului pentru Siria a costat între 30 și 50 de miliarde de dolari, pe lângă pierderea a aproximativ 4.000 de soldați iranieni.

Liderul suprem a respins, pe 11 decembrie, afirmațiile conform cărora Iranul l-ar fi abandonat pe al-Assad în schimb, el a atribuit căderea sa obstrucționării SUA și Israelului, pe care le-a acuzat că au „blocat toate căile pentru ajutor umanitar și trimiterea de resurse și personal către poporul sirian”. Într-o referință evidentă, Khamenei a condamnat sprijinul activ al Turciei pentru oponenții regimului al-Assad: „O țară vecină [a Siriei] a jucat un rol clar în această afacere și continuă să o facă”, a spus el. În cele din urmă, liderul suprem iranian și-a încheiat discursul cu un avertisment adresat detractorilor săi de acasă: „Dacă cineva, în evaluarea sau în cuvintele sale, se exprimă într-un mod care subminează moralul poporului, aceasta constituie o crimă și trebuie tratată ca astfel de."

Câteva ore mai târziu, procurorul general iranian a reiterat aceste amenințări, avertizând mass-media asupra consecințelor juridice în cazul unor acțiuni considerate dăunătoare pentru „siguranța psihologică a societății”. Rapoartele indică faptul că Ali Khamenei are o sănătate precară și ar putea transfera conducerea fiului său Mojtaba pentru a asigura o tranziție fără probleme. În ultimele luni au avut loc întâlniri secrete pentru a finaliza succesiunea, stârnind îngrijorări cu privire la potențialele proteste împotriva procesului nedemocratic.

Sancțiunile paralizante ale SUA, stagnarea economică și tulburările interne în creștere au slăbit capacitatea regimului de a-și susține angajamentele regionale. Așa-numitul Război de Sprijin din 2023-2024, care a văzut aliații Iranului angajând Israelul într-o ofensivă coordonată, nu a făcut decât să adâncească aceste vulnerabilități. Israelul a răspuns cu lovituri de precizie care au eliminat lideri cheie din regiune, de la Saleh al-Arouri de la Hamas până la comandanți înalți ai Gărzii Revoluționare Iraniene. Prăbușirea regimului Assad din Siria marchează un punct de cotitură nu numai pentru Iran, ci și pentru întregul Orient Mijlociu. Axa care a dat odată Teheranului adâncime strategică este acum fragmentată, lăsând Iranul mai izolat decât oricând de la revoluția din 1979. Chiar și partenerii de lungă durată ai Iranului își recalibrează strategiile.

Rusia, care a jucat un rol crucial în sprijinirea lui Assad, și-a arătat dorința de a-și acorda prioritate propriilor interese față de cele ale Teheranului. Turcia, un rival regional al Iranului, s-a poziționat ca un mediator în epoca post-Assad, lucrând cu Qatar și alte state din Golf pentru a modela viitorul regiunii. Pentru Israel, slăbirea alianțelor Iranului reprezintă o victorie semnificativă. Premierul Benjamin Netanyahu a încadrat conflictele din Liban și Siria ca parte a unei campanii mai ample de reducere a influenței iraniene. Prin țintirea sistematică a aliaților și a conducerii iraniene, Israelul a remodelat calculul strategic al regiunii, forțând Teheranul să opereze în defensivă.

Alegerile din SUA 

De departe alegerile din noiembrie 2024 din SUA au marcat cel mai important moment global. Am să fac câteva comentarii asupra noii administrații pentru ca acesta va marca o schimbare dramatică în relațiile internaționale în anul care urmează. Rețineți că Republicanii vor controla președinția și ambele camere ale Congresului. Acest rezultat le oferă capacitatea de a reorienta politica și va duce probabil la o serie de schimbări atât pe plan intern, cât și internațional.

Guvernele din țările din întreaga lume – în special cele care au relații comerciale mari cu SUA – și-au intensificat pregătirile pentru a răspunde politicilor pe care o a doua administrație Trump le va implementa. Odată în funcție, administrația Trump se va concentra pe „remedierea” deficitelor comerciale, potențial printr-un tarif de referință propus de 10% pentru toate importurile și un tarif de 60% pentru importurile din China, deși, în practică, este posibil ca tarifele să fie aplicate fie selectiv, fie la un nivel inferior. În acest scenariu, partenerii comerciali din SUA ar riposta cu tarife la importurile din SUA. Exporturile chineze către SUA ar putea scădea, în schimb, vor curge către alte piețe precum UE, America Latină și Asia.

Administrația Trump va încerca, de asemenea, să reducă dependența SUA de companiile chineze prin restricții comerciale și de investiții privind firmele de software, cloud și date și interzicerea investițiilor americane în întreprinderi de stat și companii cu legături cu armata. De asemenea, SUA ar putea face presiuni asupra firmelor europene și japoneze care deservesc piața SUA pentru a diversifica lanțurile de aprovizionare și producția în afara Chinei. Biroul pentru politici comerciale ale SUA (USTR) a anunțat o anchetă comercială asupra semiconductoarelor mai vechi, de fabricație chineză, care ar putea acumula mai multe tarife americane la cipurile produse în China și care alimentează bunurile de zi cu zi, de la mașini la mașini de spălat și telecomunicații la unelte (China a atins o piatră de hotar semnificativă prin dobândirea de competențe în fabricarea de cipuri de 28 de nanometri -nm- și 14 nm).

Secretarul american pentru Comerț, Gina Raimondo, a declarat că cercetările departamentului său au arătat că două treimi dintre produsele americane care folosesc cipuri aveau moștenite în ele cipuri chinezești, iar jumătate dintre companiile americane nu cunoșteau originea cipurilor lor, inclusiv unele din industria de apărare. Constatările au fost „destul de alarmante”. Noile reguli includ controale asupra a 24 de tipuri de echipamente de fabricare a semiconductoarelor, precum și asupra a trei tipuri de instrumente software care pot fi folosite pentru a dezvolta sau produce cipuri, a declarat Biroul pentru Industrie și Securitate (BIS) al Departamentului Comerțului. Alte 140 de entități chineze- inclusiv fabrici de semiconductori, companii de scule și firme de investiții - acuzate că lucrează în numele guvernului chinez au fost, de asemenea, adăugate pe lista neagră a comerțului din SUA.

Administrația Trump va încerca probabil să-și îndeplinească promisiunea de campanie de a închide granița de sud a țării și de a crește deportările de migranți ilegali sau fără acte. Acest lucru ar putea crea penurie de forță de muncă în SUA, ridicând în același timp tensiunile economice în țările din America Latină care ar trebui să absoarbă migranții deportați. Sub Trump, SUA vor căuta să extindă producția internă de petrol și gaze și să reducă accentul pe investițiile în tranziția energetică – atât în țară, cât și în străinătate. Acest lucru s-ar putea traduce într-un impuls mai puternic pentru parteneriatele pentru combustibili fosili în Orientul Mijlociu și o concentrare mai mică pe colaborarea cu energie regenerabilă și investiții comune în tehnologii verzi.

Politica externă a Statelor Unite în timpul primei președinți a lui Donald Trump a fost remarcată pentru imprevizibilitatea și nerespectarea angajamentelor internaționale anterioare, anularea convențiilor diplomatice, îmbrățișarea limitelor politice și economice cu majoritatea adversarilor și relațiile mai puternice cu aliații tradiționali. Președintele republican ales Donald Trump spune că intenționează să modifice în mod fundamental relația SUA cu NATO în timpul celui de-al doilea mandat de patru ani și să încheie rapid războiul din Ucraina. Iată o privire asupra propunerilor de politică externă pe care Trump s-a angajat să le înainteze odată ce își va prelua mandatul pe 20 ianuarie: Trump a spus că sub președinția sa, America va regândi fundamental „scopul și misiunea NATO”. El s-a angajat să  ceară Europei să ramburseze SUA „aproape 200 de miliarde de dolari” datorați pentru munițiile trimise în Ucraina și nu s-a angajat să trimită ajutoare militare suplimentare națiunilor est-europene. Trump a redus finanțarea pentru apărare către NATO în ultima parte a primului său mandat și s-a plâns adesea că America plătea mai mult decât partea echitabilă împărțită între aliați.

El cere acum ca procentul din PIB pentru înarmare să ajungă la 5% (Mark Rutte la cină privată de la Bruxelles din decembrie 2024 – unde au participat liderii Germaniei, Franței, Italiei, Poloniei și președintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen- a menționat că cifra va fi undeva la 3% din PIB). Despre războiul din Ucraina, Trump a spus că va rezolva conflictul chiar înainte de inaugurarea sa. Cu toate acestea, el se confruntă cu restricții legale în ceea ce privește negocierea cu liderii străini înainte de a prelua mandatul și a făcut puține progrese tangibile în această problemă de la câștigarea alegerilor din 5 noiembrie deși consilieri săi pe probleme precum Ucraina (emisar-generalul în rezervă Keith Kellogg)  și Orientul Mijlociu ( Steve Witkoff emisarul lui Tramp pentru Orientul Mijlociu) sunt deja în teatrele de operații. Trump a declarat pentru Reuters într-un interviu de anul trecut că ”Kievul ar putea fi nevoit să cedeze un anumit teritoriu pentru a ajunge la un acord de pace”.

Doi consilieri ai lui Trump au declarat tot pentru Reuters, în iunie, că ”au prezentat un plan pentru a pune capăt războiului din Ucraina, condiționând orice ajutor suplimentar pentru arme de necesitatea ca Kievul să accepte să se așeze la masa discuțiilor pentru pace cu Moscova”. Vicepreședintele ales JD Vance a semnalat sprijinul preliminar pentru înghețarea liniilor de luptă în pozițiile lor predominante, ca parte a unui acord negociat. După ce a criticat pentru prima dată conducerea israeliană în zilele după ce cetățenii săi au fost atacați la 7 octombrie 2023 de către gruparea militantă palestiniană Hamas, Trump a spus că Hamas trebuie „zdrobit”.

Deși retorica sa a fost una belică, el a propus puține soluții politice, în afară de a spune că va fi mai dur cu Iranul, care este strâns legat de grupurile clasificate de SUA drept organizații teroriste, inclusiv Hamas. Trump mai spune că ar încerca să-i deporteze pe toți „extratereștrii rezidenți” care sunt simpatizanți Hamas („Străin rezident” este un termen legal folosit pentru a descrie rezidenții permanenți din SUA, cunoscuți și sub denumirea de deținători de card verde). Și nu în ultimul rând Trump s-a angajat să construiască un „câmp de forță” de ultimă generație de apărare antirachetă în jurul SUA. Nu a intrat în detalii, dincolo de a spune că Forța Spațială, o ramură militară creată de administrația sa, va juca un rol principal în proces.

În platforma Partidului Republican, câmpul de forță este denumit „Cupolă de Fier”, și amintește de sistemul de apărare antirachetă al Israelului, care poartă același nume. Rivalitatea SUA-China rămâne în centrul geopoliticii globale, modelând dinamica strategică la nivel mondial. SUA și-au consolidat alianțe precum Quad și AUKUS prin pivotul său către Indo-Pacific, cu scopul de a contracara influența tot mai mare a Chinei. Ca răspuns, China și-a recalibrat Inițiativa Belt and Road, a abordat provocările economice interne și și-a consolidat prezența regională. Taiwanul rămâne un punct critic, manevrele militare sporite ale Chinei determinând SUA să-și reafirme angajamentul de apărare. Dincolo de tensiunile militare, decuplarea economică, în special în tehnologia semiconductoarelor și reglementarea AI, a escaladat tensiunile. Această decuplare afectează nu numai Washingtonul și Beijingul, ci și economiile europene și asiatice, ridicând îngrijorări cu privire la sustenabilitatea globalizării și viitorul comerțului și cooperării internaționale.

Și totuși Trump a început negocierile cu China și l-a invita la momentul inaugurării pe Xi. Niciun șef de stat străin nu a participat la ceremonia de depunere a jurământului a președintelui SUA, potrivit documentelor istorice ale Departamentului de Stat al SUA care datează de un secol și jumătate. De ce a îndrăznit Trump să rupă o tradiție atât de lungă? Se crede că echipa lui Trump a început să ia legătura cu Beijingul la scurt timp după ce Trump a câștigat alegerile prezidențiale de la începutul lunii noiembrie. Evoluțiile au început apoi să se desfășoare mai rapid la scurt timp după ce Trump s-a întâlnit la Paris cu președintele francez Emmanuel Macron și cu președintele ucrainean Volodimir Zelenski. Trump însuși a vorbit despre faptul că a fost în contact cu Xi în timpul unui interviu pentru NBC News înregistrat pe 6 decembrie și difuzat pe 8 decembrie, ultima dată venind după discuțiile sale de la Paris cu Macron și Zelenski.

„Am avut comunicare chiar în această săptămână”, a spus el. În cel mai bun caz evaluez că Trump se așteaptă la ajutorul lui Xi pentru a pune capăt timpuriu luptei dintre forțele ruse și ucrainene și asta deoarece  cu Vladimir Putin este greu de tratat. Trump își propune să folosească influența lui Xi asupra președintelui rus. Se spune că, înainte de a-l invita pe Xi la ceremonia de inaugurare, Trump a evaluat foarte bine planul de pace al Chinei pentru Ucraina, care stabilește principiile pentru încheierea războiului de acolo. Xi a refuzat invitația.  În Europa, ”Trumpologia” face furori.

Observatorii de astăzi de la Bruxelles încearcă să ghicească politicile probabile ale președintelui ales al SUA, Donald Trump, triangulând comentariile și postările pe rețelele sociale ale cercului său interior. Cert este că nimeni nu are habar ce va face Trump – cel mai probabil nici chiar Trump însuși. În loc să examineze fiecare afirmație a lui Trump și pe cele ale echipei sale, guvernele europene ar face mai bine să-și evalueze propriile puncte forte și propriile vulnerabilități. Pentru Uniunea Europeană, principalul risc sub Trump 2.0 este ca presiunea SUA – și întrebarea cum să răspundem la aceasta – să crească fragmentarea între statele sale membre. (Va urma)