Pe 13 mai 2016, cu patruzeci de zile înaintea referendumului pentru Brexit, directoarea de atunci a FMI, Christine Lagarde ateriza la Londra pentru a-i îngrozi pe britanici și a-i determina să nu voteze pentru ieșirea din UE.
Într-o conferință de presă mai sumbră decât știrile de azi despre coronavirus, ea a prevestit apocalipsa. Un vot pentru Brexit va duce la o prăbușire a bursei și intrarea Marii Britanii în recesiune, a amenințat Lagarde, susținută de Mark Carney, guvernatorul Băncii Angliei, un Isărescu de peste Mânecă.
Pasămite, în caz de Brexit, PIB-ul britanic urma să sufere o cădere situată între 1,5% și 9,5%.
„Am studiat toate scenariile. Ne-am făcut lecțiile și nu am descoperit nimic pozitiv despre un vot în favoarea Brexitului”, a prevestit cucuveaua monetară.
Era începutul a ceea ce avea să se numească Project Fear (Proiectul Groazei). Găzduit cu generozitate de presă, el va continua până în ziua referendumului, combinat cu sondaje mincinoase, care anunțau o înfrângere zdrobitoare a taberei pro-Brexit.
Votul detașat (la patru procente diferență) nu a putut opri Project Fear. Dimpotrivă, hârdaie cu cele mai aiuritoare vești – de la începutul celui de-al treilea război mondial, la criza sandviciurilor (sic!) – au fost vărsate în capetele britanicilor, pentru a-i determina să ceară un nou referendum și a bloca ieșirea din UE.
A fost una dintre cele mai grosolane și antidemocratice campanii din istoria politică occidentală.
Efectul a fost însă exact pe dos: grosolănia minciunilor a ațâțat cheful britanicilor de a fugi dintr-un asemenea mediu toxic.
Zilele trecute, Parlamentul de la Londra, respectiv președinții Comisiei Europene și Consiliului European, au semnat documentele care dau undă verde ieșirii Marii Britanii din UE.
Cam în același timp, pe 20 ianuarie 2020, Fondul Monetar Internațional dădea publicității noile sale predicții pentru anii 2020 și 2021.
Ele revizuiesc în jos creșterea de anul acesta a Zonei Euro, care cade la 1,3%, în vreme ce pentru Marea Britanie creșterea anunțată este de 1,4%.
Pentru anul 2021, creșterea economică britanică se va accentua, ajungând la 1,5%. Ea va depăși din nou creșterea Zonei Euro, prognozată la numai 1,4%
Așadar, după ruperea de UE, Marea Britanie nu numai că nu va cunoaște apocalipsa, dar va înregistra o creștere economică mai mare decât Zona Euro, care formează nucleul forte al Uniunii.
Previziunile economice pentru cele două „motoare” ale UE, Franța (1,3% în 2020, 1,3% în 2021) și Germania (1,1% în 2020, 1,4% în 2021), de asemenea mai mici decât ale Marii Britanii, ar trebui să arunce o pojghiță de jenă pe obrajii lui Macron și Merkel, conducătorii cruciadei anti-Brexit.
Să notăm în treacăt că Christine Lagarde, falita noastră Cassandră, s-a mutat anul trecut de la FMI la șefia Băncii Centrale Europene, răspunzând acum de finanțele UE.
Din aceleași prognoze ale FMI mai aflăm că Statele Unite vor înregistra în 2020 o creștere economică de 2%, de asemenea (cu mult) mai mare decât cea a UE.
Și împotriva lui Trump a acționat (acționează și acum) un Project Fear. Afaceristul devenit președinte era acuzat că va duce de râpă economia americană, că investitorii vor fugi din țară și că șomajul va exploda etc.
În realitate, economia Statelor Unite trece printr-una dintre cele mai prospere perioade ale sale de după Al Doilea Război Mondial.
Iată un exemplu de știre ocultat sau bagatelizat de presa „mainstream” din întreaga lume: pe 10 ianuarie, în aceeași zi cu publicarea prognozelor FMI, Statele Unite au anunțat un nou record de producție la petrol, de 13 milioane de barili pe zi.
Nu este vorba de un eveniment accidental: cifra reprezintă media pe timp de o săptămână.
Aceeași cifră are și o altă semnificație: după ani de zile în care Statele Unite au fost cel mai mare producător de țiței din lume, ele devin acum și exportator net. Exportă mai mult decât importă.
Acest lucru este valabil și în cazul gazelor naturale, producția de gaze de șist înregistrând în mandatul Trump o creștere explozivă.
Experții care nu se tem să fie catalogați drept „pro-Trump” vorbesc despre o „înecare a pieței mondiale” de către hidrocarburile americane. Greta Thumberg are toate motivele să bâțâie de nervi!
O altă știre bolmojită de presa internațională este cea privind încheierea așa-numitei „faze 1” a acordului comercial dintre Statele Unite și China.
Ea survine după doi ani de război comercial, în care Trump a folosit forța economiei Statelor Unite pentru a-și pune dușmanul la pământ și a-l obliga să accepte pacea.
Prin „faza 1”, China se angajează să cumpere suplimentar față de 2017 din Statele Unite petrol, gaze lichefiate și cărbune în valoare de 52,4 de miliarde de dolari în următorii doi ani.
Anul acesta, China va trebuie să cumpere în plus din SUA produse energetice în valoare de 18,5 miliarde de dolari peste nivelul de referință din 2017 (când a început războiul comercial), iar în 2021 în valoare de 33,9 miliarde.
Dacă acest acord va fi respectat, el va schimba peisajul energetic și geostrategic mondial.
De ce? Simplu. China este cel mai mare importator de produse energetice din lume, Statele Unite sunt cel mai mare producător.
Reorientarea energetică a Beijingului către Washington lasă Moscova (ea însăși o mare producătoare și exportatoare către China) cu buzele umflate și cu o bună parte din producție nevândută.
Este cea mai sugestivă ilustrare a „Diplomației Triangulare”, pe care Henry Kissinger o propunea în relațiile Statelor Unite cu Rusia și China.
În esență, Kissinger spune că Washingtonul trebuie să manevreze în așa fel încât să se afle întotdeauna „în relații mai strânse cu fiecare dintre celelalte două părți, decât se află ele, una cu cealaltă”. Or, Rusia și China se apropiaseră periculos de mult în ultima vreme.
În 2016, au avut loc două evenimente cruciale: referendumul pentru Brexit din iunie și alegerea lui Donald Trump ca președinte al SUA în noiembrie.
În 2020, după patru ani de „coacere”, aceste două evenimente vor ajunge la maturitatea deplină: dacă nici un accident fatal nu va avea loc, Marea Britanie va ieși în sfârșit din UE și Donald Trump va fi reales pentru încă un mandat de patru ani.
Trump a afirmat în mod repetat că își dorește un acord strategic complex cu Marea Britanie.
Pe 23 ianuarie, la Davos, secretarul american al Trezoreriei, Steve Mnuchin, afirma că acordul cu Londra „reprezintă o prioritate absolută pentru președintele Trump” și că speră ca încheierea lui să aibă loc în acest an. Adică înaintea alegerilor prezidențiale din SUA.
Pe vremea lui Ronald Reagan și Margaret Thatcher, axa Washington – Londra a răsturnat ordinea planetară.
Să fim optimiști!