În Istoriografia română recentă este invocat un prag ideologic al anului 1971, al “minirevoluției culturale” care “a pus capăt în mod brutal fazei liberale a regimului Ceaușescu”. Cel puțin în domeniul scrierilor istorice, teoria pragului 1971 al încetării “liberalizării” se lovește de realitatea istoriografică, deoarece operele importante de istorie, contrare programului ideologic rigid, apar tocmai după 1971.

Vom porni de la documentul “Referat asupra unor probleme semnalate între anii 1966 – 1968 la lectura lucrărilor și articolelor de istorie a patriei” (1969) și care ar trebui să ilustreze cenzura aplicată operelor de istorie, fiind vorba de observații rezultate “la lectura înainte de tipărire a volumelor, studiilor și articolelor de istorie” și care semnalează “tratarea în mod greșit a unor probleme”1).

„Erorile” eliminate de cenzura comunistă

Care erau aceste “erori” semnalate de cenzură și care bănuim că au fost eliminate din texte?

a) burghezia era prezentată “ca o forță politică ce a reprezentat întotdeauna interesele naționale majore ale poporului român, având un rol covârșitor în momentele cruciale ale istoriei noastre”;

b) “rolul hotărâtor în realizarea Unirii l-a avut burghezia transilvăneană, Partidul Național Român”;

c) “în aceste lucrări era evidențiată, cu caracterizări superlative, activitatea pozitivă desfășurată în vederea realizării idealului național, de către Iuliu Maniu, I.I.C.Brătianu – și în general de familia Brătienilor – Take Ionescu și alții”;

d) acreditarea ideii “că scopul final al intrării lui Antonescu în războiul hitlerist ar fi fost determinat de intenția sa de a obține în cele din urmă din partea lui Hitler o revizuire a Dictatului de la Viena”;

e) “tendințe contrare indicațiilor de partid în problemele reconsiderării valorilor trecutului” prin publicarea integrală a documentelor, necenzurate, sau “proslăvirea îndeosebi a monarhiei”;

f) “reconsiderări exclusiv elogioase ale unor istorici din trecut” sub acoperirea unor formulări fals critice: “personalitate contradictorie”, “în ciuda contradicțiilor existente în concepția sa”, după care ”este elogiat pe larg fondul pozitiv de idei”;

g) “aprecieri necorespunzătoare la adresa Marii Revoluții Socialiste din Octombrie”;

h) includerea între provinciile istorice românești de teritorii din estul Ungariei, nord-estul Iugoslaviei și sudul Dunării, “trecând cu vederea repercusiunile unor asemenea puncte de vedere asupra relațiilor actuale ale țării noastre”;

i) “referiri explicite la Basarabia, întreaga Bucovină sau la Cadrilater, ca părți componente ale aceluiași ansamblu politic unitar”;

j) temele de istorie contemporană sunt amânate sistematic de la an la an 2).

Citind doar documentul, poți crede că el a fost urmat de introducerea restricțiilor. În realitate, toate aceste teme, care ar fi trebuit cenzurate, sunt dezvoltate, dimpotrivă, pe larg, în istoriografia de după 1971.

Istoria partidelor democratice, ascunsă după titluri anoste

În problema “elogierii” partidelor burgheze aspectul remarcabil este că, sub titluri anoste, istoricii români publică istoria principalelor partide democratice ale țării.

● În 1979 apare lucrarea ”Grupări și curente politice în România între Unire și Independență” a lui Apostol Stan, o primă istorie a liberalismului românesc și a Partidului Național Liberal;

● În 1983 apare, sub titlul ”Din viața politică a României (1926 – 1947)” a lui Ioan Scurtu, o istorie a Partidului Național Țărănesc, în care, printre altele, se afirma, în ciuda observațiilor cenzurii, că Partidul Național Român (PNR), cu sprijinul secției române a PSD din Ungaria, a “organizat acțiunile care au culminat cu Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918”;

● Anastasie Iordache publică în 1984 cartea ”Pe urmele lui Dumitru Brătianu”, în care afirma negru pe alb că Ion C. Brătianu “avusese un rol important în declanșarea și salvarea revoluției la București (1848)” și că, după ce s-a proclamat Regatul la 14 martie 1881, “țara își va da în curând seama că fără Ion. C. Brătianu nu se poate”,

● În 1988, tot Anastasie Iordache publică ”Originile conservatorismului politic din România, 1821 – 1882”;

● În 1987 apare volumul masiv (600 de pagini!) de istoria Partidului Conservator, al istoricului Ion Bulei, în care se afirma că partidele burgheze “au subordonat chestiunile dezvoltării interne ale Vechiului Regat mereu și mereu idealului național de unitate deplină”, iar Partidul Conservator este cel care a așezat bazele economico- financiare sănătoase ale țării.

Două lucrări curajoase

● Celebrele cărți ale lui Aurel Simion, care au răsturnat complet poziția oficială despre regimul Ion Antonescu și despre 23 august 1944, apar în 1976 (”Regimul politic din România în perioada sept.1940 – ian. 1941”, cu numele generalului Ion Antonescu pe copertă) și în 1979 (”Preliminarii politico-diplomatice ale insurecției române din august 1944”, unde se afirma, de exemplu, că moneda românească în timpul regimului Antonescu avea “acoperirea cu aur cea mai mare pe care o posedă, la ora actuală, vreo țară din Europa”).


În 1976, două cărți celebre ale lui Aurel Simion răstoarnă complet poziția oficială despre regimul Ion Antonescu și despre 23 august 1944


● În anul 1985 apare volumul ”România în vâltoarea anului 1939” al Liviei Dandara, în care se afla un capitol întreg despre Corneliu Z. Codreanu și despre asasinarea conducerii legionare, prin act de terorism de stat, din ordinul Regelui Carol al II-lea;

● În 1986 apare cartea șocantă ”Economia României în primii ani postbelici (1945 – 1947)” a lui Ion Alexandrescu, operă-pretext pentru prezentarea datelor reale ale spolierii României de către URSS. Este singura lucrare profesionistă de istorie care demonstrează, cu date și cifre, faptul că URSS, dincolo de cele 300 milioane de dolari despăgubiri de război stabilite prin tratate, a scos ilegal din România valori de peste 7 miliarde de dolari. Analiza Bibliografiei istorice a României (BIR), pentru perioada 1974 – 1979, dezvăluie lucruri surprinzătoare.

La capitolul “Oameni politici”, au fost publicate biografii și studii despre Gheorghe Costaforu (lider liberal), Dimitrie Ralet (lider liberal), Ioan Rațiu (lider PNR, greco-catolic), Aurel Popovici (lider PNR, naționalist antisemit), Ioan Suciu (lider PNR), Traian Bratu (lider PNȚ) 3). Capitolul “Viața politică 1918 – 1944” menționa publicarea a 162 de lucrări, în timp ce pentru tema “Crearea PCR (1921)” s-au publicat… trei lucrări.

Misiunea oamenilor de cultură, după 1971

Poziția ideologică a lui Ceaușescu se găsește în “Stenograma întâlnirii tovarășului Nicolae Ceaușescu cu oamenii de cultură și artă” (10 februarie 1971). De acolo aflăm cum definea liderul comunist misiunea oamenilor de cultură: “participare la formarea omului societății noastre”. Intervenția lui Ceaușescu, după ce a ascultat raportările președinților Uniunilor de creație, detaliază această concepție:


FOTO: Întâlnirea cu Mao Zedong, părintele Revoluției culturale chineze, l-a inspirat pe Nicolae Ceaușescu SURSA FOTO: FOTOTECA COMUNISMULUI



1. Ca bază ideologică, politica României sub regimul lui este definită drept “politică națională marxist-leninistă”4). Nu există așa ceva, este o improvizație doctrinară, pe care nu o putem însă înțelege decât dacă ne întoarcem la ideea de cale posibilă a construcției comuniste în fiecare țară, după specificul ei, enunțată de Gheorghiu- Dej și confirmată oficial și în centrul sistemului de Nicolae Ceaușescu în cuvântarea ținută de el la Congresul XXIII al PCUS de la Moscova din 31 martie 1966: “Noi aplicăm creator învățătura marxist- leninistă la condițiile concrete ale României” 5). Cuvintele “creator” și “condiții concrete” marcau de fapt abaterile de la doctrina marxist-leninistă.

2. Situația din 1971 este schimbată față de situația din 1948 – 1965, ca urmare a “lichidării unor neajunsuri și stări de lucruri din trecut care încătușau gândirea creatoare și posibilitatea de exprimare liberă a celor care au și doresc să spună ceva sau să transmită un mesaj și să contribuie la realizarea țelurilor societății noastre socialiste”6). Nicolae Ceaușescu definea societatea românească a anului 1971 ca “societate socialistă”, deosebită de cea dinainte, de sub regimul Dej, și care are un proiect de “dezvoltare multilaterală”. Cetățeanul român al “societății socialiste” este un om cu trecut în continuitate de la geto-daci și care s-a transformat recent ca urmare a socialismului întrun om “nou”.

3. Prin “omul nou socialist” Ceaușescu înțelegea massa țăranilor săraci ajunși țărani colectivizați și a foștilor muncitori exploatați sau care proveneau din țăranii săraci, masă devenită clasa muncitoare conducătoare în socialism, precum și pe fiii de țărani și muncitori deveniți intelectualitate tehnică, la care se adăuga o minoritate de intelectuali umaniști care recunosc și slujesc realizările regimului socialist (comunist).

4. Intervenția lui Ceaușescu atingea la un moment și problema raporturilor creației culturale și a creatorilor cu acest “om nou”, cu realitatea socială a unei majorități a națiunii, care are “necesități culturale”, dar și un “gust” propriu.

5. După deschiderea internă și internațională din 1968, se produc două fenomene de substrat ale culturii române: maturizarea unei majorități a națiunii, interesată tot mai mult de lectură, film și artă, și succesul fulminant al acelei minorități a creației culturale (istorie, literatură, film, teatru) care apare și funcționează înafara liniei ideologice marxist- leniniste. În 1971, Nicolae Ceaușescu expune doctrina unei dialectici culturale: discutarea în presă și în revistele de specialitate “fără teamă că cineva se supără și să le spunem lucrurilor așa cum trebuie și când nu e ceva bun să spunem, domnule, nu-mi place, sau opera respectivă de artă nu corespunde, fără să-i înjurăm, dar poți foarte bine să vorbești civilizat și să spui ceea ce este rău și ceea ce dorești”7). Această dialectică va permite publicarea unei întregi literaturi române și străine, precum și existența Istoriografiei pragmatice, în afara “liniei”, din cauza convingerii personale a lui Ceaușescu că partea ideologică “își va arăta superioritatea”. Asta nu s-a întâmplat.

NOTE DE SUBSOL

1 Alina Pavelescu, Laura Dumitru, P.C.R. și intelectualii în primii ani ai regimului Ceaușescu (1965 – 1972), Ed. Arhivele Naționale ale României, București, 2007, p. 247.p. 166.

2 Ibidem, pp. 248 – 252.

3 Bibliografia istorică a României, vol.V, 1974 – 1979, Ed. Academiei Române, București, 1980, p. 176..

4 P.C.R. și intelectualii…, p. 286.

5 Nicolae Ceaușescu, România pe drumul desăvârșirii contrucției socialiste, Vol. I, Ed. Politică, București, 1968, p. 321.

6 P.C.R. și intelectualii…, p. 286.

7 Ibidem, p. 290