Revoluţia, se pare încă neîncheiată, din Ucraina, nu putea să nu provoace o reacţie firească, deci una cinică şi agresivă, a Rusiei, aflată în preajma pierderii unui element esenţial al sferei sale de influenţă în Europa de est. Dar strategia folosită nu se deosebeşte prin aproape nimic de cele folosite în Georgia şi Moldova.

Atunci când un stat ex-sovietic manifestă tendinţe de îndepărtare pronunţată de Kremlin, se pun în funcţiune republicile autonome, cu care a fost împânzită URSS dintotdeauna, ori se creează acestea în teritorii deja pregătite etnic, social şi moral pentru misiunea lor sacră. Nu este o strategie folosită doar de ruşi (SUA au folosit-o cu succes în Kosovo), dar se poate spune că ei au patentat-o. După apariţia acestor ciuperci separatiste izbucnesc iminent conflicte militare, între "drujinile de apărare" ale separatiştilor şi "bandele fasciste" ale statelor respective. În urma acestui fapt, Rusia intervine militar ca pacificator şi garantează astfel existenţa statelor secesioniste. Ea nu le recunoaşte (cazul Abhazia şi Osetia de Sud au fost o abatere de la regulă impusă de condiţii neaşteptate), dar le susţine prin toate metodele, sub un alt pretext umanitar, cel de protejare a cetăţenilor ruşi din acele teritorii. Ori a etnicilor ruşi, dacă cetăţeni propriu-zişi nu sunt mulţi. Scenariul a fost folosit cu succes în Georgia, unde republicile autonome au fost pregătite din timp, şi în Moldova, unde s-au creat în mod expres două entităţi în locuri propice. Armatele au fost introduse, iar statele respective încătuşate în dialoguri de reglementare a conflictului. Ori aceste conflicte nu sunt menite a fi rezolvate, iar aceste republici nu sunt menite a fi recunoscute independente. Recunoaşterea Abhaziei şi Osetiei de Sud a fost un eşec strategic pentru Rusia, care a pierdut astfel Georgia. În Ucraina situaţia a fost alta. În primul rând, teritorial, Ucraina este cel mai mare stat din Europa (după Rusia europeană), cu ea nu te joci, în al doilea rând la destrămarea URSS aceasta s-a trezit o mare putere nucleară. Iar renunţarea la armamentul nuclear a fost condiţionată de garantarea integrităţii teritoriale a Ucrainei, ceea ce a însemnat că fofârlica cu separatismul nu va trage. Dar problema Crimeei a rămas, dat fiind istoria zbuciumată şi importanţa strategică enormă a peninsulei. Ruşii consideră Crimeea ca fiind teritoriul Rusiei, dat fiind populaţia majoritară rusă a peninsulei şi aflarea sa în componenţa RSFSR până la 1954. Cedarea Crimeei către Ucraina, opera lui Hruşciov, rămâne încă destul de enigmatică, la fel ca şi alte decizii ale acestui secretar general al URSS (printre care şi retragerea armatei sovietice din România, fapt unic în acea perioadă). Dar asta nu înseamnă că peninsula ar fi pământ rusesc. Crimeea a făcut parte întotdeauna din marea stepă sălbatică, care începe la Nistru şi se termină la Marele Zid Chinezesc, şi prin care au trecut numeroase populaţii migratoare de păstori, iniţial de origine iraniană, apoi turanică. Ultimii au fost tătarii, care au fost şi cei mai longevivi. Hanatul Tătar a fost cea mai trainică rămăşiţă a Hoardei de Aur, şi în timp ce Ivan ce Groaznic visa ieşire la Marea Baltică, armatele tătare apăreau regulat an de an în faţa Moscovei, jefuind şi luând tribut. Totuşi înconjurată de puteri creştine, Crimeea avea nevoie de protecţia unei mari puteri islamice, unica în acea perioadă (secolele XV-XVI) fiind Imperiul Otoman. De aceea au şi recunoscut vasalitatea sultanului relativ fără mare opoziţie şi păstrându-şi o largă suveranitate, mai ales că interesele externe coincideau exact cu cele otomane. Către secolul XVIII însă, atât Hanatul Crimeei cât şi întreg Imperiul Otoman intraseră în declin, pe măsură ce Moscova (deja autonumită Rusia) creştea permanent. Şi iată astfel, cu Crimeea a fost pentru prima dată folosită strategia separatismului, devenită ulterior normă. Prin vestita Pace de la Kuciuk-Kainargi, pe lângă articolele bine cunoscute despre Ţările Române şi creştinii balcanici, se prevedea independenţa Hanatului Crimeii (evident sub protecţie rusă). A fost doar un pas până la anexarea sa în 1783. După Revoluţia din februarie, tătarii din peninsulă au încercat să-şi restabilească un stat propriu, Republica Populară Crimeea, dar bolşevicii au pus capăt rapid acestor tendinţe printr-o lovitură de stat, similară cu ce fac acum ruşii. Tragedia tătarilor a venit însă când Stalin i-a deportat, dar nu la nivel de clasă socială, ci de întreg popor, pentru, chipurile, complicitate cu fasciştii, şi a colonizat Crimeea cu ruşi. Cert este că pentru ruşi, spre deosebire de alte teritorii (eliberate ori intrate în componenţa Rusiei) Crimeea se asociază mai mult Siberiei. Adică un teritoriu, deşi neconsiderat "străvechi rusesc", dar considerat a fi "pustiu" şi valorificat de ruşi (ignorând ori nimicind populaţiile locale, relativ mai puţin numeroase). Atunci despre ce parte a Rusiei poate fi vorba? Mai ales că tătarii, reîntorşi parţial în Crimeea, sunt fideli statului ucrainean. Şi cum integritatea teritorială a Ucrainei este garantată, unicul lucru ce îl poate face Rusia acum, este să transforme peninsula într-o "Transnistrie", nerecunoscută de nimeni, dar păzită de trupele ruseşti (flota şi aşa stă legal în Sevastopol), şi folosită pentru a şantaja mereu Kievul, mai ales că peninsula are deja statut de autonomie, şi serveşte deja drept o coloană a cincea. Precum se spunea într-o glumă sovietică, valabilă perfect şi pentru Rusia de astăzi:"Cu cine are hotare URSS? Cu cine vrea !!!".