Ornitorincul este un mamifer arhaic, reprezentant al familiei Ornithorhynchidae a ordinului Monotremata, în a cărui alcătuire anatomică găsim o neobişnuită îmbinare de caractere, moştenite de la strămoşii reptilieni, altele amintind de păsări. Pot trăi 15-20 ani.

În anul 1642, navigatorul olandez Abel Tasman a întreprins câteva călatorii pe coasta sudică a Tasmaniei. El nu a făcut observaţii consistente asupra faunei, semnalând doar urmele unui animal ce se asemăna cu tigrul, fiind poate semnele lupului tasmanian. Adevărata cunoaştere a faunei australiene a debutat, însă,  la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. Coloniştii europeni denumesc exemplare aduse din Australia “cârtiţă-raţă”, “cioc de raţă”. Disecarea lor îi surprinde pe savanţi.

Englezul Everard Home descoperă că organele reproducătoare ale femelelor diferă de cele ale mamiferelor, motiv pentru care a creat o clasă aparte care era intermediară între mamifere, păsări şi amfibieni. Tot în urma unei disecţii, francezul Geoffroy Saint-Hilaire descoperă că animalul depune ouă.

Este un animal semi-acvatic, ce mânâncă crustacee, viermi şi plante acvatice. Masculii au spini otrăvitori

Ornitorincul are o lungime de 65 cm şi o masă de aproximativ 2–3 kg, în funcţie de sex. Are o blană cafenie, deasă şi moal –, însă perii sunt mai lânoşi pe abdomen şi mai duri pe spate, formată din două straturi, care îl ajută să-şi menţină o temperatură constantă a corpului.

Coada este turtită dorso-ventral, iar capul prezintă prelungirea cunoscută sub numele de „cioc de raţă”. Ciocul ornitorincului este flexibil, lat de aproximativ 10–15 cm. Acesta are peste 700 000 de receptori tactili şi electrici, care îl ajută la orientare în apă în timpul scufundărilor. Ornitorincul nu are ureche externă, însă are un auz foarte fin. Prezintă nişte pliuri tegumentare care îi protejează ochii şi urechile în apă.

Detectează prada cu botul lui sensibil. Deasemenea, are o acuitate vizuală foarte ridicată. Masculii se apără cu spinii otrăvitori de pe picioarele posterioare. Modul său de nutriţie este omnivor, scormonind mâlul sau nisipul de pe fundul apei cu „ciocul” în căutarea crustaceelor, viermilor, a insectelor şi plantelor acvatice. Se deplasează cu uşurinţă în apă, folosind membrele anterioare pentru înaintare, cele posterioare pentru echilibrare, iar coada drept cârmă. Înoată la suprafaţă, stând pe jumătate scufundat sau plonjând spre fund în căutarea hranei, în acest ultim caz ochii şi urechile se închid, folosind pentru orientare doar „ciocul”.

Puii eclozează cu ajutorul unui dinte care dispare ulterior

Reproducerea are loc după o scurtă perioadă de hibernare, în lunile septembrie-noiembrie. După împerechere, partenerii se mai joacă un timp împreună, apoi se despart, masculul revenind la viaţa solitară din vizuină. Când ouăle trebuie depuse, femela sapă o groapă de 60–90 cm adâncime. Se începe cu o galerie în pantă, cu o lungime între 6 şi 12 m. Materialele necesare construirii cuibului sunt transportate de femelă pe burtă cu ajutorul cozii. Ea blochează calea de acces cu unul sau mai multe „dopuri” de pământ, groase de 15–20 cm, pe care le bătătoreşte cu coada.

În această izolare are loc depunerea a 2-3 ouă, cu diametrul de 1,5 cm. Incubaţia durează 7-10 zile, femela păstrând ouăle lângă abdomenul ei. Ieşirea puilor din ouă este asigurată de un „dinte” aflat la vârful botului, care apoi dispare. Prezenţa acestui „dinte” este tot un caracter arhaic, nefiind prezent la nici un alt mamifer. La naştere puii nu măsoară mai mult de 13 milimetri lungime, sunt orbi timp de 11 săptămâni şi se hrănesc prin lingerea laptelui de pe abdomenul mamei.

Traiesc doar în Australia şi Tasmania

Nu este întâlnit pe tot cuprinsul Australiei, ci numai în Queensland, New South Walles, Victoria şi în câteva zone din sudului continentului. Este prezent şi în Tasmania în număr destul de mare. Astăzi este cunoscută o singură specie de ornitorinc, cea descrisă de către zoologii englezi Shaw şi Nodder, Ornithorhynchus anatinus. Dar s-a constatat, în timp, existenţa a patru subspecii care se deosebeau de specia tip din Noua Galie de Sud şi Victoria prin dimensiuni şi locul unde trăiesc, dintre care:

• Ornithorhynchus anatinus triton în bazinele fluviilor Darling şi Murray;
• Ornithorynchus anatinus phoxinus la altitudini mai ridicate.

La muzeul Antipa, din Bucureşti, există un ornitorinc împăiat

Înainte de sosirea coloniştilor europeni, acesta nu avea decât puţini duşmani naturali, iar supravieţuirea sa nu era în pericol. Însă acest lucru s-a schimbat după 1788 şi 1851, când descoperirea aurului a sporit considerabil imigraţia. Vânat intens pentru blana sa, ornitorincul a avut de suferit şi datorită înmulţirii necontrolate a iepurilor, care le distrugeau cuiburile prin săparea galeriilor proprii. Abia după cel de-al II-lea Război Mondial, zoologii australieni au sesizat interesul imens pe care-l prezintă fauna lor. Astăzi, prinderea şi exportul unui ornitorinc sunt interzise.

În România, la Muzeul Naţional de Istorie Naturală „Grigore Antipa” din Bucureşti, a doua sală a mamiferelor, de la parter, poate fi admirat un exemplar de ornitorinc, obţinut cu mulţi ani în urmă de către directorul eponim al instituţiei.

Rude bune cu reptilele şi păsările

Ornitorincii fac legătura, din punct de vedere evolutiv, între reptile, păsări, şi alte mamifere. Acest lucru e dovedit de următoarele caracteristici:

• Nu nasc pui vii, ci depun ouă, dar puii ieşiţi din ouă sunt hrăniţi cu laptele produs de glande mamare individuale ce se deschid separat pe o anumită parte a abdomenului. Astfel, ele se reproduc la fel ca reptilele, dar îşi hrănesc puii cu lapte, la fel ca mamiferele.
• O parte a osaturii lor aminteşte de cea a reptilelor
• Deşi sunt animale cu sânge cald, temperatura corpului lor variază în funcţie de cea a mediului extern.
• Creierul lor diferă mult de cel reptilian, însă e mai primitiv ca al Plancetarelor, lipsind legăturile nervoase dintre cele două emisfere cerebrale.