Mărturia unui absolvent al celei mai râvnite școli de informaticieni din lume: „Am plecat cu o bursă aproape integrală la MIT și sunt foarte mândru de asta!”

Cătălin Frâncu, la 36 de ani, este unul dintre tinerii care și-a căpătat acea independență financiară care îi permite să muncească ce și când vrea. De meserie informatician, Cătălin a plecat, după trei ani de studiu la Facultatea de Automatică și calculatoare din Politehnica bucureșteană, direct la MIT, cea mai râvnită școală de informatică din lume. Aici era un student de 8,50, mediocru, după ce a terminat șef de promoție la Colegiul Național „Tudor Vianu” din București și avea la activ o olimpiadă internațională. „Aveam media 8 și ceva. Dacă ne uităm la cifre eram clar mediocru. Șefii de promoție aveau 9.80”, afirmă tânărul.

România: prea multe materii și nivel prea înalt

„Erau multe materii pe care nu voiam să le învăț pentru că mi se părea că nu se leagă de ce mă interesa. Fizică, de exemplu, am făcut două semestre la nivel dur, de la laseri în sus. Fizică pentru care aparatul matematic e, la rândul lui, extraordinar de complicat. După care matematica în sine era grea. Culmea e că la algebră eram foarte bun, la analiză și la chestii mai complicate am fost rău”, povestește tânărul azi realizat.

„Alt exemplu este electrotehnica, pe care o făceam la nivelul la care, cred, puteam să proiectăm o centrală de putere. E bine ca omul să știe de toate, dar nu chiar la nivelul acesta. Am avut și materii de informatică și frumoase, adică acolo luam 10, eram bun”.

Ce l-a determinat să ia calea Americii

Nu a vrut să plece din țară, cu toate că avea exemplul de succes al fratelui său, plecat la doctorat în SUA încă din 1996, când Cătălin era abia în primul an de facultate. „Inițial, nu am vrut să plec din țară, dar picătura care a umplut paharul a fost un examen picat la o materie inabordabilă: dispozitive și circuite electronice. Și mi-am spus: «jur că nu dau restanța asta. Mai bine plec din țară !».

În anul III, a început demersurile pentru a pleca. A depus dosarul la universități mari din afară, Massachusetts Institute of Technology (MIT), Stanford, Berkeley, la vreo 12 școli din care l-au primit „doar” două, după cum mărturisește modest. La îndrumarea fratelui mai mare a ales MIT. „Eu, cu mintea de la 20 și ceva de ani, ezitam oarecum. Acum le spun elevilor mei să-și aleagă universitatea ținând cont de partea academică și nu de cât costă campusul sau cum sunt fetele. Acum îmi pare bine că am avut îndrumători fermi”.

Cum a fost admis

„Notele mari sunt doar un criteriu, dar nu e singurul. Procesul de admitere la facultate în America e foarte complex și ține cont de multe lucruri. A contat și evoluția mea din liceu. Și ei se uită în dosar și văd. Notele nu sunt foarte mari în facultate, dar vine de la o școală bună, a fost olimpic. Fratele meu a fost cel care mi-a spus clar să mă duc la MIT. În 1999, am început demersurile care au durat un an”, spune Cătălin.

Diferențe uriașe între sistemele de învățământ

Odată ajuns în SUA, tânărul român a putut face diferența între cele două sisteme de educație. La Politehnică erau materii grele și inutile, plus că, recunoaște Cătălin, nu prea dădea pe la cursuri, ci doar în sesiune. „A fost și vina mea. Eram implicat în continuare în lumea asta a olimpiadelor, mai și lucram. Dar, parțial, a fost și vina materiei. Oricât m-aș strădui nu pot învăța ceva ce nu înțeleg de ce. Și ca dovadă că același curs pe care l-am picat în facultate aici de circuite electronice l-am trecut cu brio la MIT pentru că era făcut mult mai interesant”.

Laboratoarele erau organizate într-un stil pasionant pentru studenți. „De exemplu, laboratorul final a fost un proiect la care ne-a dat un cip de memorie pe care era un mp3 de muzică. Proiectul final era să spui ce melodie era acolo. Adică, să faci un circuit care să decodeze mp3-ul. Și l-am făcut cu mult mai mare drag pentru că înțelegeam ce fac, înțelegeam componentele. În clipa în care vine un profesor și care efectiv cu o mână scrie pe tablă și cu cealaltă șterge și cînd ajunge la capătul tablei o ia de la capăt, nu asimilezi”. În România simțea că nu-și folosește puterea de judecată, ci că e doar un automat care memorează. La MIT a studiat și genetică, dar și istoria Romei antice, literatură veche și chiar muzică. Odată cu el, la MIT mai erau 30 de studenți români.

Master finanțat de profesor

„Am plecat cu o bursă aproape integrală și sunt foarte mândru de asta. Multe școli se uită la cât câștigă mama și tata și, la vremea aceea, ai mei câștigau 200 de dolari pe lună, în condițiile în care un an de studiu la MIT costa 35.000 – 40.000 de dolari. Multe școli îți zic: noi te-am primi, dar nu ai bani și nici noi, așa că nu te primim. Probabil că ar mai fi fost niște acceptări, dacă eu le spuneam că am banii nu-i problemă, m-ar fi primit mai multe”. La acea vreme însă doar MIT și Standford erau singurele școli unde admiterea era complet separată de partea financiară. „Ele spuneau întâi: îl vrem pe omul acesta sau nu-l vrem. Și apoi se uitau câți bani ai. Pentru că au fonduri de sute de milioane de dolari pe an de la sponsori și foști studenți. Din cei 35.000 de dolari, eu am contribuit cu 2.000 pe an și am avut încă 5.000 pe an sub formă de împrumut. Dobânda se acumula doar după absolvire. După aceea, dacă rămâi acolo și te angajezi, nu este o problemă să îi restitui”. Masterul durează un an dacă ai făcut licența la ei. Dacă nu, durează 2 ani. Dar poate conta ca credit pentru doctorat, spune Cătălin. „La master lucrezi cu un profesor, îți alegi o temă cu el și el te finanțează. El îți dă bursă, la nivelul unui trai decent. Pentru că profesorul, la rândul lui, are un proiect mare pentru care s-a chinuit să obțină finanțare”, spune informaticianul de top.