Regizoarea Carmen Lidia Vidu a speriat un hoț tâmpit, și-a pus coadă de sirenă și a filmat un jurnal GALERIE FOTO și VIDEO

Într-o noapte decentă de vară un hoț cam nepriceput a ratat spargerea și a fugit pieziș pe acoperișul unui bloc de pe lângă parcul Izvor. S-a oprit să-și tragă sufletul pe o terasă verde cu vedere spre Casa Poporului și poate chiar a apucat să arunce un ochi spre locul acela magic, frumos luminat pe timp de noapte, unde se adună uneori oameni cu aceeași meserie ca a lui doar că nu aleargă în toiul nopții pe acoperișuri.

A înțeles că nu era singur, deși și-ar fi dorit. Într-un pat de plajă, o femeie tânără dormea liniștită (sau Dumnezeu știe ce făcea că nu se vedea prea bine). Jucăria de pluș pe care tânăra o ținea strâns în brațe a început să mârâie amenințător. Noapte mai potrivnică nici că s-a pomenit! S-a refugiat în casă, cu câinele și fata pe urmele lui. Pe fată nu intrusul o interesa, ci câinile abia întremat după niște probleme de sănătate mai complicate. Hoțul a nimerit ușa de intrare (sau de ieșire), s-a mai bucurat de libertate preț de o călătorie cu liftul de la opt la parter și s-a aruncat, ușurat, în brațele primitoare și transpirate ale organelor.

Întâmplarea a făcut vâlvă printre stăpânii de câini din Izvor. Mylo a simțit că e admirat și a ridicat piciorul într-un mod mai artistic, puțin forțat. Stăpâna nu li s-a mai părut interiorizată, rece și grăbită.

O vreme a tot povestit întâmplarea cu hoțul. A vorbit apoi, modest și calm, și despre alte întâmplări din viața ei, uneori casnice, uneori multimedia. I s-a întâmplat, de exemplu, să regizeze un mare spectacol de teatru ”Privighetoare și trandafirul”, care a făcut vâlvă prin anii 2000, montat în doar 30 de zile pe scena Naționalului bucureștean. La vremea respectivă vorbeau și adolescenții, și pensionarii despre el (și-au amintit unii din plimbătorii de câini). I s-au mai întâmplat apoi „Pescarul și Sufletul său” , o poveste multimedia pe scena teatrului Odeon, „Cântec de leagăn. O poveste despre Maria Tănase”,  „Pescărușul. Ultimul act”. Anul ăsta i-au dat dat în grijă și un Gopo pentru O scurta istorie Astra Film", cel mai bun scurt metraj documentar, și după au chemat-o la Bruxelles, în ziua în care au fost porțile deschise, ca să-i cerceteze un jurnal, făcut tocmai în celălalt capăt al țării. Un jurnal nu foarte lung, dar real, fabulos  și mai ales virtual, în care se joacă pe sine, mică și mare deopotrivă.

Încă trei zile libere pentru bugetari, după minivacanța de 1 Mai și Paști

Codul Rutier. Majoritatea șoferilor încalcă o regulă de bază. Confuzia care aduce amenzi

Carmen Lidia Vidu, regizoare, fostă olimpică la mai toate materiile importante, actriță, cititoare, credincioasă, uneori sirenă:  

"ARAD. Jurnalul meu virtual este un scurtmetraj un pic real, un pic fantastic despre Arad şi copilăria mea Dedic acest film documentar părinţilor mei, Floarea&Gheorghe Vidu. Scurtmetrajul are starea mea de acum; în copilarie, simţeam altfel Aradul, nu că acum.

Când eram mică, vroiam să fiu prima la şcoală, la înot, la olimpiade, în modă, în extravaganţă, în lecturi...

Era o foame în mine de a acumula totul. Nu cred că mă bucurăm de timpul petrecut în Arad, ci mai mult de cantitatea informaţiilor acumulate.

Acum, sunt mult mai relaxată în privinţa Aradului. Trăiesc în Bucureşti şi mi-am transferat ambiţiile aici. Revin în Arad pentru părinţii mei şi îmi retrăiesc copilăria, dar fără stres şi competiţii. Înotul, lectură, hainele, biserica, plimbările sunt calme şi plăcute.

Arad-ul are o atmosfera molcomă. Se ascultă muzică italienească de prin anii 70' şi 80', ştrandul e superb, ai mei au o casă pe o insula făcută de răul Mureş, am învăţat să merg cu bicicletă, îmi place să stau în biserica şi să mă spovedesc, mănânc de fiecare dată langoşi.

Când ajung în Arad, mă răsfăţ că un copil alintat. Mă simt bătrână şi copil în acelaşi timp.

Cam despre asta e vorba în scurtmetrajul "ARAD. Jurnalul meu virtual".

Nu m-am gândit nicio secundă la regie şi nici la actorie. Am lăsat echipa să improvizeze filmarea, fotografia, muzică.

M-am ghidat după stare, a fost ceva foarte natural şi neprofesionist.

M-am trezit la realitate abia la montaj, până atunci m-am comportat că un copil.

Am actat şi am regizat fără nicio normă.

M-am dus exact în locurile pe care le frecventez de fiecare dată când revin în Arad.

A fost totul sincer, nimic contrafăcut.

Am trăit în timp real o poveste din trecut.”