Povestea aceasta este incredibilă, zugrăveşte viaţa unui mercenar de după Legiunea Străină transformată în chinuri şi teama de-a adormi: „Văd chipurile morților în fiecare seară când îmi închid ochii...”. Aşa începe Bob care a fugit de acasă de la 17 ani pentru a se alătura Legiunii Străine franceze, transformat mai târziu într-un ucigaş de meserie.

Nu este un scenariu de film, este purul adevăr al unui soldat britanic care a fost instruit ca asasin de către Legiunea Străină franceză înainte de a se lupta ca mercenar în războiul din Vietnam. Iar toate acestea au fost scrise în prima sa carte.

Bob Rose, acum în vârstă de 80 de ani, s-a născut în Sutton Coldfield, Birmingham. La 17 ani, nemulțumit de ceea ce avea, a fugit de acasă şi s-a înscris în Legiunea Străină  unde a fost instruit să fie o mașină de ucis cu sânge rece.

La prima sa misiune, el a ucis un rebel algerian, împușcându-l mai întâi în creier, apoi în inimă, după ce la urmărit timp de șase zile consecutive. Bob a servit apoi în poliția militară a armatei britanice înainte de a se înscrie ca mercenar în lupta pentru armata sud-vietnameză în războiul din Vietnam-1967. Acolo l-a ajutat CIA să implementeze programul controversat Phoenix, care a înrădăcinat liderii Viet Cong și a revendicat aproape 40.000 de suflete.

Bob Rose mărturiseşte că şi acum se teme să adoarmă. Mai recunoaşte că nu visează niciodată frumos, ci doar violenţe, aude strigătele de durere ale colegilor răniți, le vede fețele zdrobite făcute una cu pământul. Chinurile sale nu s-au oprit niciodată, sunt într-o permanentă stare de transă, undeva între somn și conștiință în care se zbate de prea mulţi ani.

Ca majoritatea legionarilor, Bob suferă de o tulburare severă de stres post-traumatic.A făcut în ultimii 48 de ani şedinţe cu cei mai buni psihiatrii, medici de specialitate, dar "nici unul dintre ei nu a fost de vreun folos". "Toţi psihiatrii pe care i-am întâlnit au făcut aceeași greșeală. Mi-au ascultat povestea, m-au privit în față și mi-au spus: "Știu exact cum te simți".

Bob s-a născut în Birmingham, iar la începutul acestui an a găsit un aliat neașteptat atunci când Harry, împreună cu ducele și ducesa de la Cambridge, și-au anunțat sprijinul pentru el.

"Harry vorbeşte cu mult mai mult sens decât oricare dintre psihologii pe care i-am văzut vreodată", a spus Bob. "Sunt prea bătrân ca să fiu vindecat, îmi dau seama de asta. Dar știind pe cineva ca Harry este un mare impuls mintal pentru mine. Dintr-o dată simt că nu sunt în această bătălie pe cont propriu".

"Ce face Harry este inspiraţional. Vorbește cu sens, probabil pentru că știe, într-o oarecare măsură ce înseamnă viaţa din armată. Oamenii cu pregătire militară au o limbă proprie. Râd în situații grotești, pentru că umorul este tot ce mai rămâne când sunt înconjuraţi de moarte".

Deși a fost înregistrat cu handicap, mintea lui Bob rămâne remarcabil de agilă. Locuiește în apropierea satului St. Columb cu soția sa devotată Sheila și preferă compania celor doi câini  ciobăneşti germani. "Viața mea nu a fost niciodată normală, mărturiseşte Bob. Uciderea, sacrificarea, cruzimea faţă de cei pe care trebuia să-i omor mă urmăreşte în fiecare seară, cel mai rău este că le  văd fețele.... văd fețele morților aproape în fiecare seară când îmi închid ochii".

Mercenarul a mai recunoscut faptul că nu s-a putut adapta la viaţa civilă, i s-au oferit locuri de muncă bine plătite, cum ar fi la o companie din Londra care îi da 1800 de lire pe săptămână, dar nu făcut faţă. Pierdea şi cinci locuri de muncă în decurs de câteva săptămâni.

Pentru Bob, Vietnamul a fost iadul: "Am văzut soldații noștri sfâșiați de sulițele de bambus ascunse în capcane, am văzut soldații inamici cum au fost torturați și mutilaţi și, mai spune el, am ucis cu mâinile mele goale fără nicio reţinere".

Dar, cel mai cumplit a fost când Bob l-a văzut pe cel mai bun prieten din marina americană omorât de o grenadă în timpul unei misiuni de salvare. "Din momentul în care l-am văzut pe prietenul meu mort m-am coborât spre sălbăticie". "Vroiam să ucid și să distrug tot ce îmi ieşea în cale. Mi-am pus chiar o armă în gura mea în patru ocazii diferite și m-am jucat cu declanșatorul... dar nu am avut niciodată curajul de a mă sinucide".

Cu siguranţă cartea sa va avea succes, pentru că acolo vorbeste despre omul transformat în "animal", într-o maşină de ucis, descrie omul care şi-a pierdut raţiunea şi care a trăit şi trăieşte în chinuri. Practic, vorbeşte despre ce înseamnă să fii bărbat în faţa celor mai crunte situaţii, dar, cu ce costuri...