Am mai scris în acest colț de pagină despre Mihai Ralea cîndva, anul trecut, vorbind despre noblețe. Evocam, dacă bine îmi aduc aminte, încercarea cea mai consistentă a lui Ralea – volumul ”Explicarea omului”, pe care el îl dorea un fel ”opera magna”. Am acum în mînă un volumaș scos de Societatea Română de Radiodifuziune în 2005, în care sînt grupate, sub titlul ”Cultura în criză”, 25 de conferințe pe care Ralea le-a susținut la Radio pe parcursul deceniului al treilea al secolului trecut (prima în 1932, ultima în 1940). Atașat volumului, firește, există și un cd cu înregistrarea acestor conferințe. Am zis ”volumaș” pentru că textul propriu-zis al conferințelor este cuprins în mai puțin de 100 de pagini, altfel, în privința valorii conținutului, ”Cultura în criză” mi se pare o adevărată carte de eseuri. O recomand entuziast, subliind calitățile care o pot face best-seller în ziua de azi: brevitatea și inteligența. În 2014, mi se pare că esențială pentru succes este capacitatea de a dovedi că ești inteligent în 2 minute.

 Pe de o parte, nimeni nu mai are timp să stea să descopere, să caute îndelung, să aibă răbdare. Pe de altă parte, nevoia de inteligență este tot mai mare, într-o lume care se comportă tot mai idiot. Conferințele de la Radio ale lui Mihai Ralea sînt, în acest sens, un model. Deși ținute acum aproape un secol, cînd lumea românească era radical altfel, ele sînt proaspete și actuale de parcă ar fi ținute ieri. Și dacă tot am pornit recomandarea mea cu un discurs în termenii ”ieri – azi”, o importantă provocare la adresa lumii de azi mi se pare a veni dintr-un crîmpei de conferință a lui Ralea: ”Cărturarii secolului al XVIII-lea, în Franța, ori de cîte ori voiau să semnaleze vreo bizarerie în alcătuirea moravurilor timpului, utilizau afabulația persanului, a bunului și naivului persan care sosit în Europa cu ochi proaspeți și nepervertiți, mărturisindu-și apoi surprinderea sau indignarea față de ceea ce vedea în Apus. Dacă acest bun persan ar mai fi trăit și în secolul al XX-lea și ar fi sosit în Europa înainte de război, ar fi cules ca următoarele impresii:....” Și, mai departe, Ralea continuă cu ce crede el că ar fi văzut un asemenea persan în zorii secolului trecut. Nouă, astăzi, un asemenea experiment ne-ar fi imposibil. La o sută de ani după Ralea și trei veacuri după Montesquieu, jocul de-a persanul este imposibil nu doar pentru ca un asemenea persan nu mai există (probabil că și pe vremea lui Ralea rămăseseră foarte puțini), ci mai ales pentru că ne este imposibil să ne imaginăm lumea noastră văzută printr-un asemenea ochi. Sîntem atît de ideologizați, de încărcați de prejudecăți, de nervi și intoleranțe, de manii și de fobii, încît nu mai avem nici o șansă să recuperăm perspectiva ochiului inocent asupra lumii noastre. Nu ne mai putem uimi în fața realității cu care trăim într-o încordare care ne consumă viețile. Nu ne mai putem mira - putem numai să ne revoltăm ori să aplaudăm, altceva nu mai știm. Nu mai putem trăi pînă la capăt nici măcar fundamentalul sentiment al curiozității, pentru că imediat îl acoperă certitudinile noastre. Vrem să știm atît de repede ceea ce nu știm, încît sufocăm curiozitatea. Natural, spontană e curiozitatea, dar, pentru noi, spontan e răspunsul sigur. Poate că lumea noastră nu e așa de rea precum credem. Poate că, doar, ne purtăm noi rău cu ea. Dar nu mai avem cum să ne dăm seama de asta. Jucîndu-se cu persanul la începtutul secolului XX, Ralea spunea că se vede societatea de masă în care individul este exclus. Au urmat fascismul și comunismul. Ochiul proaspăt și nepervertit vede bine în viitor minunîndu-se de prezent. Nu-l mai avem. Siguri pe noi, navigăm în orb.