E vremea victoriei. Dilema a fost rezolvată. Klaus Werner Iohannis este președintele ales al României.

Eroii apar de pretutindeni, toți se consideră factorul determinant al victoriei sale, toți au avut clarviziune, datorită lor și numai lor a ieșit Iohannis președinte: tânărul Tăușance cu formidabila sa strategie de imagine, analiștii politici clarvăzători, partidul facebook, românii din diaspora, băsiștii și oamenii Monicăi Macovei. Firește toți au partea lor de merit, fiecare dintre cei peste șase milioane de români care au pus ștampila pe numele lui Klaus Werner Iohannis a contribuit la victoria acestuia și se simte în mod justificat un învingător, dar mă tem că nimeni nu are legitimitatea să-și aroge meritul unic, decisiv și programatic la această victorii.

Din punctul meu de vedere, victoria lui Iohannis s-a datorat suprapunerii unei stări de necesitate peste foarte mult hazard. Două elemente au fost decisive pentru atingerea acestui rezultat miracol în primul tur de scrutin în care, în mare măsură, s-au jucat cărțile decisive și pentru turul al doilea: mașinăria de partid a foarte hârșâitului organizator de campanii electorale Vasile Blaga, extinsă cu logistica electorală a vechiului PNL, pe fondul fărâmițării dreptei, dar și prostia epocală a lui Victor Ponta de a obstrucționa dreptul de a vota al unor cetățeni români (diaspora, studenți) în primul mitan al disputei electorale. Dacă toată lumea ar fi votat confortabil, până la ultimul om în primul tur, foarte probabil tot Victor Ponta ar fi fost pe primul loc (diferența în favoarea sa a fost de 10%), iar mobilizarea în turul doi, ar fi fost cu totul alta și în țară și în diaspora fără psihoza fraudării masive a alegerilor.

În momentul rocadei Antonescu-Iohannis aveam următoarea evaluare pe care o mențin: Crin Antonescu ar fi fost un mai bun CANDIDAT la președinție decât Klaus Iohannis, dar Iohannis are mai multe calități de PREȘDINTE decât Antonescu. Nu mai are niciun rost să dezvolt din nou, post factum, demonstrația, dar analizând discursurile celor doi, capacitatea lor de a seduce masele, lucrurile sunt cât se poate de clare. Adevăratul miracol este dat de faptul că Iohannis a ajuns președinte în pofida calităților sale, destul de modeste, de candidat.

Să ne reamintim, Iohannis a intrat în primul tur al alegerilor prezidențiale destul de șovăielnic, fără o identitate politică foarte clară, destul de low profile, având parcă un soi de nostalgie a perioadei Grivco (a declarat destul de senin că în vara anului 2012, România s-a confruntat doar cu o inabilitate de comunicare, nu cu o încercare de lovitură de stat). Nu am simțit ca prezența sa să stârnească vreo emoție deosebită.

E drept, tăcerea candidatului a fost compensată din plin cu o campanie outdoor foarte agresivă, fiind singurul dintre candidații dreptei care a putut concura la nivelul panotajului stradal cu Victor Ponta. De aceea, a fost identificat de o bună parte din electorat ca singurul candidat cu șanse de a lupta de la egal la egal cu reprezentantul partidului stat, devenind principalul depozitar al votului util. Acest fapt, corelat cu performanțele mașinăriei electorale a noului PNL, a dus la intrarea Klaus Iohannis în cel de-al doilea tur de scrutin.

Abia înainte de cel de-al doilea tur de scrutin Klaus Iohannis s-a pronunțat ferm, fără echivoc în favoarea statului de drept, a independenței justiției, și-a asumat valorile Uniunii Europene, a cerut introducerea nediscriminatorie a criteriilor de integritate în politica românească. A preluat, practic, mesajul politic al Monicăi Macovei, ceea ce, pe fondul dovezilor copleșitoare ale jocului necinstit practicat de candidatul-organizator al alegerilor, Victor Ponta și al apelurilor venite din diaspora, a radicalizat și mobilizat electoratul.

Dorința de schimbare, spaima de abuzurile partidului stat, dezgustul în fața aroganței tot mai fățișe a candidatului PSD au balansat decisiv balanța victoriei spre cel considerat inițial un outsider. Ideea genială este a acelui om din staff-ul actualului președinte ales (dacă a existat un asemenea sfetnic) care l-a sfătuit să renunțe la scăldatul în ape călduțe și să transmită un mesaj ferm în favoarea statului de drept și a respectării ferme a criteriilor de integritate. Pe fondul abuzurilor la vedere, ale jocului necinstit al candidatului care, întâmplător, era chiar organizatorul alegerilor, poziția lui Klaus Iohannis a radicalizat electoratul, l-a făcut să simtă primejdia și să iasă masiv la vot.

Dacă actualul președinte a răspuns spontan solicitărilor din scrisoarea Monicăi Macovei, jos pălăria în fața simțului său politic. Altminteri, este clar că nu cele două dezbateri cu Victor Ponta au făcut diferența în favoarea lui Iohannis, dar au arătat, totuși, lumii, un nou profil de președinte, complet diferit de cei pe care România i-a avut până în prezent și care s-ar putea să fie cel mai eficient dintre ei în planul acțiunii politice: punctual, calm, grav, dar luminos, deloc preocupat de gargară și de pierdut vremea, elegant cu toată lumea, care distinge imediat esențialul de nesemnificativ. Gargara, păcăleală, mizele mici, facerea din vorbe, aroganța, demagogia, patriotismul de fațadă se izbesc parcă de un aisberg în fața acestei „forțe liniștite” (concept asociat fostului președinte al Franței, François Mitterrand, dar care îi vine mănușă și lui Klaus Iohannis).

Încă din primele zile de după anunțarea victoriei sale în alegeri, Klaus Iohannis a făcut câteva gesturi care sugerează destul de clar conduita viitorului președinte. A cerut și a obținut ridicarea imunității parlamentare a tuturor senatorilor și deputaților care aveau probleme cu justiția, unii dintre aceștia ascunși de luni și chiar ani de zile în spatele unor chichițe procedurale. A acceptat invitația la masă a M.S. Regele Mihai I. A participat la lansarea biografiei sale în Târgul de carte „Gaudeamus” și vreme de trei ore a oferit cu răbdare și cu zâmbetul pe buze autografe până când și ultimul doritor a plecat mulțumit.

Ce sugerează acest comportament? Exact ceea ce a propus Klaus Iohannis din prima zi a campaniei sale electorale: un președinte normal, neconflictual, minimalist, fără excese de zel și puseuri de personalitate, care își cunoaște bine limitele poziției sale și nu are nicio tentație să le depășească. Un președinte deloc preocupat de convingerile politice ale celor din jurul său, care îi tratează cu egală atenție și deferență pe foștii șefi ai statului și pe reprezentanții partidelor politice, dar în fața căruia nimeni nu este mai presus de lege. Un președinte al statului de drept, al respectării stricte a legilor și regulilor, care nu încurcă atribuțiile și competențele, pentru care buna organizare și funcționare sunt primordiale. Un președinte (de origine) german(ă), al lucrului bine făcută.

Prin alegerea lui Klaus Iohannis în funcția de președinte al țării, România are  șansa reală de a deveni un membru stabil și puternic al Uniunii Europene, o țară care, în următorii ani, să să se instaleze temeinic pe drumul solid al unui cotidian al normalității.