Porecla primită de Ion Ion, fostul fotbalist al Stelei și al Rapidului, provine de la tehnica asemănătoare cu a marelui Titus Ozon și i-a fost dată de un fost coleg de joacă de pe maidanele copilăriei.

Despre Ion Ion, microbiștii de acum 40 de ani spun că era un fotbalist cu tehnică peste a lui Iordănescu și a lui Liță Dumitru, coechipierii săi din linia de mijloc a Stelei.

Poate că firea sa mai boemă, poate faptul că n-a avut suficient tupeu în viață au făcut însă ca el să nu ajungă niciodată la faima celor doi mai sus amintiți, iar cariera lui să nu fie atât de strălucitoare pe cât ar fi meritat. S-a bucurat însă mereu de fotbal și le-a bucurat ochii tuturor celor care veneau să-l vadă la meciuri într- o vreme în care, încă, un dribling frumos era mai apreciat decât un gol urât.

„Fabian știa să lucreze cu copiii”

Făcea cu mingea absolut orice voia. Jonglerii, stângul, dreptul, pe la spate, o băga sub tricou, orice. Calități suficiente pentru un puști de 11- 12 ani cu care să-l convingă pe marele Franncisc Fabian să-l selecționeze în grupa sa de la „Centrul 23 August”, aflat sub directa oblăduire a FRF.

„Perioada aceea de la copii și juniori a fost cea mai frumoasă”, spune Ion.

„Acolo mi-am cizelat tehnica, pe care eu oricum o aveam de pe maidan. Mă uit la fotbaliștii ăștia de azi, nu mai vezi un mijlocaș care să scoată din joc doi-trei adversari sau să facă fentă la preluare. Asta și pentru că la copii fac altceva decât trebuie să facă. Eu, pe cuvânt de onoare, până am ajuns la tineretul Stelei n-am făcut o tură de teren! Doar miuțe și jocuri, asta făcea Fabian cu noi. Pentru că știa că nu trebuie să-i răpești unui copil bucuria jocului.Dacă i-ai luat asta, aproape că l-ai pierdut ca fotbalist.”

„Publicul din Giulești era fantastic”

După o scurtă etapă la Metalul București, în „B” – „unde plecasem sub formă de împrumut, pentru că voiam să joc mai mult” – „Ozonel” a ajuns în toamna lui 1979 la Rapid.

„Poetul Adrian Păunescu s-a implicat atunci și a adunat la Rapid cam tot ce era mai bun la celelalte echipe de «B» din București. Țin minte că am cerut casă, să-mi dea un apartament cu trei camere în loc de cel cu două în care stăteam, iar în trei săptămâni s-a rezolvat”.

„Mă uitam la adversari, erau timorați”

Fostul fotbalist a rămas șocat încă de la primul antrenament în Giulești, unde avea să rămână pentru aproape șapte ani: „Când am intrat pe teren am crezut că avem meci amical, toată peluza aia de la teatru era plină! „Așa e la noi la antrenament”, mi-au spus însă noii colegi. Publicul ăla al Rapidului era - și este în continuare - unul fantastic. Pur și simplu te ducea spre victorie, urla, țipa, cânta, era ceva incredibil. Mă uitam la adversari, erau timorați. Am jucat cu 75.000 de oameni pe fostul «23 August» contra lui Dinamo, în Cupă, când i-am scos. Ceva de vis! Rapidiștii sunt o nație aparte, dacă le-ai intrat acestor suporteri la inimă sunt în stare să-ți dea haina de pe ei.”

16.000 de lei pe lună în 1987, la Mârșa!

După aproape 7 ani la Rapid, cu care a jucat atât în „B”, cât și în „A”, Ion a plecat la Carpați Mârșa, echipă de Divizia B. „Erau bani de bani acolo, ce vrei, fabrică de armament. Ăia ne băgau toți banii pe ștatul de plată, adică salariu, prime de joc, indemnizații. Peste doi ani, când am venit la Automatica și mi-au cerut cei de la angajare fișa cu ultimele salarii, am zis că or să cadă de pe scaun când au văzut 16.000 de lei pe lună!”.

FOTO: Ion Ion (dreapta), în perioada în care juca alături de Anghel Iordănescu

La aproape 61 de ani, „Ozonel” continuă să fie activ în fotbal, dar ca antrenor. După scurte perioade în țară, pe la echipe nu cu nume mare, a ales să meargă mai mult în țările arabe. Așa a ajuns să antreneze în Oman, Bahrain, Emiratele Arabe Unite și Qatar.

Cum l-a păcălit Dobrin

„La un meci cu FC Argeș, în Ghencea, mă cheamă Ienei și mă anunță că trebuie să fac marcaj la Dobrin, pe care eu îl admiram enorm”, povestește Ion. „Începe meciul, mă vede Dobrin, «Tu ești azi, Ioane?», «Eu, nea Gică!». Trece vreun sfert de oră, mă întreabă Dobrin: «Mă, tu ce crampoane ai?». Eu, ca prostul, de parcă nu știam ce crampoane am, ridic gheata, mă uit și zic «de cauciuc, nea Gică». Când am ridicat capul era la 1o metri de mine, spre poarta noastră, cu mingea la picior. Ăia de pe bancă, «Ioane, a scăpat, fugi după el!». Fug eu ca disperatul, în sfârșit, n-a ieșit nimic din faza aia. Când ne întâlnim iar la centrul terenului mă întreabă Dobrin, zâmbind: «Ei? Ți-a plăcut?». Ce dracu’ să mai zic! Un fotbalist imens. Și dacă voiai să-l lovești, nu puteai! Te păcălea din mișcare și te trezeai că dai prin aer, de mai râdea și tot stadionul de tine!”.

Steaua, echipa visată

Din perioada Steaua, unde a jucat între 1971 și 1979, fostul fotbalist păstrează cele mai frumoase amintiri.

„Am jucat alături de mari fotbaliști, am evoluat în cupele europene, am prins echipa națională, chiar dacă pentru un meci, Steaua mi-a dat foarte mult și i-am dat mult, doar eram suporterul lor din copilărie. Pe de altă parte, acolo era o disciplină militară ce n-ai văzut. Plus că, din când în când, mai venea șeful MApN, Ion Coman, care ținea aproape de echipă. Celor de la Armată chiar le păsa! Apropo de disciplină, a venit odată Valentin Ceaușescu, iar soldatul de la poartă l-a oprit, l-a întrebat ce caută și l-a lăsat să intre doar după ce i-a oprit buletinul! Bine, el, săracul, nu-l mai văzuse niciodată pe Valentin, altfel nu se punea problema așa. Dar ca să vedeți ce rigoare era. În ce-l privește pe Valentin, din păcate, pe vemea aia el nu se implica la echipă așa cum a făcut mai târziu, în anii ’80!”.

Ion Coman l-a scos pe Rică din poarta Stelei

Apropo de vizitele ministrului Ion Coman în Ghencea, „Ozonel” își amintește una mai specială. „În sezonul 1978 – 1979 plecasem ca din pușcă, cinci victorii din cinci. Etapa a șasea, la Gloria Buzău, ultima clasată. Patru la unu ne-au bătut, cu Rică în poartă, care venise vara aia la noi. A doua zi, luni, mare ședință. Vine Coman, se așează, își aprinde o țigară, trage o dată din ea, apoi către Rică: «Băi, băiatule, tu știi unde ești aici? Aici ești la Steaua, mă, la echipa Armatei Române, nu la țiganii tăi din Giulești!». Și alte reproșuri grele, unele poate nemeritate. Cu fiecare cuvânt al ministrului, Rică parcă se făcea tot mai mic, ca în comedia aia cu Louis de Funes. La final, Coman i s-a adresat antrenorului Gheorghe Constantin, arătând spre Rică: «De aici înainte să nu-l mai văd în poartă!»”.

Marcaj la Johan Cruyff

Titular la Steaua într-o linie de mijloc cu Dumitru și Iordănescu, Ion Ion trebuia de multe ori să preia sarcinile de marcaj mai dificile.

„Am jucat cu Barcelona, în 1977, în Cupa UEFA (n.r. – 5-1 scor final), iar pe Camp Nou nea Imi Ienei m-a anunțat că eu trebuia să-l țin pe Johan Cruyff. Mi-a înghețat sângele în vene! «Lasă, că n-o să fie așa greu, el vine după patru luni de accidentare, nu e complet refăcut», m-a liniștit nea Imi. Aiurea! În minutul 5 era 2-0 pentru ei, iar Cruyff zburda. Am vrut odată să-l lovesc, am intrat cu talpa și am închis ochii să nu văd ce iese. N-a ieșit nimic. A doua zi mi-am văzut poza în ziar, cu talpa la un metru în aer, iar el sărea peste mine. Era imens, un fotbalist uriaș. Țin minte că în repriza a doua l-a băgat pe Marcel Răducanu, care era fermecat de olandez. Parcă nici nu-l interesa jocul, era cu ochii numai după Cruyff. «Marcele, treci și joacă, tu te uiți la el?», i s-a reproșat de pe bancă. La care Marcel: «Dar la cine vrei să mă uit, bre? La Ologeanu!?». Ologeanu era un fundaș rupător, de la Reșița.