Nici nu e de mirare că românii declară în sondaje că l-ar vota pe Ceaușescu. El măcar voia să fie președintele României, ceea ce nu se poate spune despre actualii lideri politici.

Suntem într- o situație bizară: ne aflăm cu jumătate de an înaintea alegerilor și nu știm sigur cine vor fi candidații între care vom avea de ales. Îi cam bănuim noi, dar unii nu recunosc, alții se codesc, iar alții spun că ar vrea, dar nu se comportă ca niște oameni dornici să câștige. - Mugur Isărescu – trag de el și Stânga, și Dreapta, în sondaje este pe primul loc la încredere, dar singurul mandat de care este el interesat este în fruntea BNR.

- Sorin Oprescu. Iese periodic în ușa Primăriei București și se jură că nu-l interesează să-și facă mutația la Cotroceni. - Mircea Geoană. Dacă el vrea, ei nu-l vor. S-a rezolvat.

- Victor Ponta. Ponta nu vrea la Cotroceni nici mort, pentru că știe că în acest caz pierde controlul asupra PSD și rămâne doar pe post de marionetă în geam. Baronii, care în arest preventiv, ca Duicu, care în infarct preventiv, ca Oprișan, abia așteaptă să-l trimită la președinție și să pună partidul în mâinile lui Dragnea. În fond, Ponta nu controlează filiale ale PSD, iar autoritatea asupra partidului îi vine din vârful pixului de premier, cu care împarte bugete. Ponta, dacă n-are pix, n-are partid, lucru pe care și el îl știe. Din păcate, nu prea poate să dea la întors.

- Călin Popescu Tăriceanu. A avansat discret ideea că, dacă ar găsi o susținere largă, ar candida. Vrea probabil să speculeze mitul candidatului de uniune națională, care se înalță, din când în când, din adâncurile subconștientului colectiv. Planul lui conține însă o eroare fundamentală: activiștii PSD nu or să tragă pentru un străin cum ar face-o pentru unul de-al lor. Poate, cel mult, să mai rupă voturi de la următorul de pe listă, și anume...

- Crin Antonescu. Ba se retrage, ba revine. Ba anunță că, în caz că nu scoate PNL 20% la europarlamentare, demisionează, ba spune că demisia din fruntea PNL nu înseamnă renunțarea la candidatura la Cotroceni. Declarație bizară, aceasta din urmă: în fond, dacă rezultatul slab din 25 mai nu te califică să mai fii în fruntea PNL, de ce tear recomanda în cursa pentru Cotroceni? Acum se vede că mitul lui Crin cel Bun în Opoziție era doar atât, un mit și că, de fapt, el era numai Crin cel Bun de Gură, deloc același lucru.

- Mircea Geoană vrea, dar pe el nu-l ia nimeni în calcul.

- Cătălin Predoiu. Perindat prin filialele PDL ca icoana făcătoare de minuni în anotimpul secetos, Predoiu nu reușește să intre în liga celor mari. A celor mai mari de 12%, măcar. Conducerea PDL admite, pe la colțuri, că nu se vede ajungând cu el în turul doi, Pe de altă parte, candidatul însuși pare cam resemnat, neagitându-se ca unul care vrea să ocupe cea dintâi funcție în stat. Cu un comunicat și-o conferință nu se ajunge la Cotroceni. Are șansa să sfârșească așa cum o fac toate icoanele care dezamăgesc: cu capul în jos, la gunoi.

- MRU. Mai bine plasat în sondaje decât Predoiu, Mihai Răzvan Ungureanu evoluează cu un aer ușor perplex. În loc să-și valorifice capitalul pe partea dreaptă, MRU are aerul că încă mai așteaptă să vină un partid și să-l încununeze voievod-șef, oferindu-i astfel vehiculul de care are nevoie. Dacă nu renunță la a face autostopul politic, o să rămână pe marginea drumului.

- Emil Boc. PMP îl vrea. Băsescu îl vrea. Până și o parte din PDL l-ar vrea. Degeaba însă, căci nu vrea el. Deși s-ar putea ca, în final, Boc să nu-l poată refuza pe Traian Băsescu nici de data asta.

- Mircea Geoană vrea. Noi știm asta. Și nu ne pasă. Biata țară, se pare că nimeni n-o dorește suficient de tare încât să se lupte pentru a o conduce. Argumentul că jocurile se refac după europarlamentare e doar o scuză penibilă. Niciunul dintre candidați nu reușește să transmită publicului hotărârea și ambiția de a ajunge la Cotroceni. Este un trist comentariu asupra democrației românești că, după 24 de ani, înșiră în cursă fie vechi soluții deja epuizate, fie oameni noi, dar născuți obosiți, deja blazați, care nu îndrăznesc să vrea prea mult și prea tare. Și e păcat, pentru că în actualele vremuri - dar când au fost vremurile ușoare prin zona asta din Europa? - România nu are nevoie de oameni care candidează la președinție ca și cum ar juca la loto într-o duminică plicticoasă.