Un copilaș de 9 ani, cu nevoi speciale, suferă de durere de dinți pentru că nu există, până în octombrie, soluție pentru problema lui. Am o cunoștință, o doamnă, o femeie, o mamă, care nu trăiește în București. Ne-am cunoscut într-un spital. Ne-am internat în aceeași perioadă.

Copiii noștri erau „răciți” și o dăduseră în otită. Băiețelul meu alerga, le zăpăcea pe asistente, le enerva pe doctorițe. Nu era atât de bolnav cât le-ar fi convenit lor să fie, ca să stea potolit, pe pat, cu perfuzia în mână. Băiețelul ei nu spunea nimic. Doar scâncea uneori. Al meu nu avea nici 3 ani, al ei avea vreo 5 ani și jumătate. Putea să doarmă doar în brațele mamei sale. Ca și acum. Stătea tot timpul cuminte, în pat. Sunt sigură că ar fi alergat și el, la fel ca băiețelul meu, prin saloane și pe holuri, dacă nu ar fi fost foarte suferind. Are tetrapareză spastică și epilepsie.

O naștere nesupravegheată

Povestea banalizată de mulți – o sarcină care a evoluat foarte bine, o naștere neasistată profesionist. Mama a avut grijă să își facă toate analizele, toate controalele, tot ce trebuia pentru a naște un copil sănătos. Dar câteva clipe de indiferență, a celor care ar fi trebuit să fie alături de ea, au aruncat-o din Rai în iad.

Doamna aceasta îl iubește foarte mult pe băiețelul meu. Își proiectează, cumva, fericirea pe care ar fi putut-o trăi alături de fiul ei, dacă...

De când ne-am cunoscut nu a ratat nicio aniversare a copilului meu, nicio sărbătoare. Ne sună, mereu bucuroasă, mereu fericită că îi răspundem la telefon. Și întotdeauna vorbește cu mare dragoste despre copilul său. Lucrurile nu s-au îmbunătățit, deși a mers cu el la toți medicii, la toți specialiștii la care s-a priceput să meargă sau acolo unde a fost trimisă.

„Dumnezeu este mare!”

Merge regulat la recuperări. Nu știe să îmi descrie exact situația. Sau nu poate. Mereu îmi spune „Dumnezeu e mare, are grijă de noi. Să nu fie mai rău...”. Nu blesteamă, nu acuză.

Întâmplarea a făcut să ne revedem, tot în acel spital, în această primăvară. Deși era în fața mea, pe hol, nu am recunoscut- o. Albise. Îmbătrânise. Durerea sapă adânc în ființa sa. E mai tânără ca mine. Doar când ne-am auzit vocile ne-am recunoscut. Pentru că noi, toți anii aceștia, am ținut legătura doar prin telefon. Atunci neam îmbrățișat și am povestit despre copii.

Acum, băiețelul ei are 9 ani. Doamne, cât ar mai fi alergat în vacanța asta mare! Cât ar mai fi strigat! Dar el nu poate să vadă lumea decât din brațele părinților săi. Din fericire, soțul o susține și a susținut-o mereu pe prietena mea. Nu sunt oameni bogați. Sunt bogați în dragoste pentru copilul lor. Nu știu unde îi va duce drumul acesta. „Asta e crucea noastră”, mi-a spus marți, când m-a sunat să îl felicite pe băiețelul meu. „Dumnezeu e mare, are grijă de noi. Să fim sănătoși, să putem avea grijă de el, altfel cine l-ar îngriji pe băiatul nostru?!”.

 

Suferă cumplit, totuși. Fiul său are probleme cu dinții. Ar avea nevoie de o intervenție, la un stomatolog. Cazul lui cere o anestezie generală, atenție specială. Dar la spitalul la care s-a dus i s-a spus că nu se poate face nimic până în octombrie. Și îi dă medicamente, ca să îi treacă durerea. Copilul doar plânge. Nu poate să spună că îl doare.

Am scris asta nu pentru a cere ajutor în numele ei. Nici nu s-a gândit să îmi spună așa ceva! Am scris pentru că dragostea sa de mamă este incomensurabilă. Pentru că mă emoționează până la lacrimi devotamentul acestei femei. Și am simțit nevoia să scriu. Atât.

 

Apelul nostru

Aici, în redacție, ne-am gândit că nu putem trece nepăsători pe lângă suferința băiețelului. Nu ne certăm cu nimeni, nu căutăm altceva decât ajutor. Este un caz medical special. Specialiștii își dau seama. Dacă există vreo soluție pentru acest copilaș, dacă îl putem ajuta să nu mai sufere din cauza dinților, vă rugăm să contactați la redacție: officeredactie@evz.ro sau la telefon 021.527.11.11. Vă mulțumim!