”Când visează că scrie nu are puterea să viseze că nu poate să scrie. Când visează că nu scrie nu are puterea să viseze că scrie.”

Frumoasa și întortocheata (pentru unii) frază a lui Spinoza… Care te face să visezi, să visezi, când totul pare pierdut, la spații luminoase, la plaje întinse și soarele orbitor din Caraibe, la locul acela minunat unde  fantomele  Buenei Vista Social Club continuă să cânte ”Dos Gaedenias”, pe terasa minunatului ”National de Cuba”, sau la barul lui Angel Martinez, ”Bodeguita del Medio, de pe strada Empedrado, numărul 207, unde își beau mojito-ul Hemingway,  Pablo Neruda,  Salvador Allende, Gabriel Garcia Marquez, Francoise Sagan…

Culmea: legenda spune că un ziarist, Leandro Garcia și-a scris pentru prima dată numele pe peretele Bodeguitei, începând astfel traditia, astfel că acum fotografiile și semnăturile marilor scriitori, ziariști și artiști celebri stau acolo, mărturie a unei alte lumi, când mai exista încă speranță.

Să visezi la timpurile când presa și ziariștii erau altceva decît acum, și însemnau cu totul altceva decît acum. Ce s-a întâmplat în ultimii 20 de ani? Îmi amintesc că după 90 nu puteai fi jurnalist dacă nu aveai o cultură solidă. Viața unui ziarist se consuma între cafenea, cîrciumă, redacție, tipografie și bibliotecă. Ingredientele principale al scrisului de pe vremea aceea erau, incontestabil, talentul, cultura și vocația. Iar atmosfera din redacție era ceva de neimaginat.

Acolo se adunau mințile luminate, acolo se vorbeau lucrurile inteligente, se puneau la cale dezvăluiri, reportaje, editoriale, totul în atmosfera prietenească, cu cîte o vodcă ieftină alături de mașina de scris și lîngă scrumiera plină cu chiștoace. Pentru că toți simțeau bucuria scrisului și bucuria vorbirii.

Încet-încet, în viața presei locul plăcerii de a scrie și a făcut loc barbaria și violența, grefate pe o monumentală incultură. Dar cum am putea explica defectele, atît de vizibile ale generațiilor actuale? Știm cu toții: ca să fi publicat un text într-un ziar serios, acel text trebuia să corespundă unor exigențe. Pe vremea aceea, nu existau editori, care să rescrie agramatismele și să scoată virgula dintre subiect și predicat!

Presa de azi, cu cîteva excepții notabile, cei care sunt numiți ”expirați” e plină de ”oameni noi”: renunțarea la orice fel de autoritate jurnalistică, chiar discreditarea ei, a dus la ceea ce avem azi. Mă tot întreb la ce anume s-au gîndit părinții acestor tineri? Că discreditarea tuturor formelor de autoritate, începând cu profesorul care nu mai are voie să dea o palmă peste cap unui elev obraznic, îi va face pe tinerii imberbi mai liberi? Or fi crezut că ferindu-i de povara scrisului de mînă, al cititului cărților, a cunoașterii propriei istorii, al propriei religii și - în ultimă instanță - a culturii, va face din ei oameni noi, mai aproape de natura lor? S-au gîndit, oare, în timp ce îi vedeau stînd toată ziua pe internet, că ceeace ”învață” de acolo acești tineri nu are nimic comun cu cultura?

Iată ce monstuozitate am găsit deunăzi, de fapt un text de reclamă pentru o carte: ”Web 2.0.  Cartea îţi oferă posibilitatea de a deveni jurnalist, de a scrie şi de a posta propriul tău conţinut online, pentru o audienţă ex­trem de numeroasă şi eterogenă. Se democratizează informația. Acum oricine îşi poate deschide un cont pe o platformă online, fără cunoştinţe tehnice, oricine poate produce şi publica informaţie. Persoane necunoscute devin personalităţi ale spaţiului public, într-un timp foarte scurt, prin expunere online.

Rezultatul este că oricine poate să practice jurnalismul: să producă şi să publice informaţii credibile, pentru o audienţă însemnată calitativ şi cantitativ. Această carte îţi va oferi absolut toate informaţiile de care ai nevoie pentru a-ţi deschide propriul site de ştiri, ceea ce-ţi va permite să practici jur­nalismul fără constrângeri de natură economică, politică sau etică: fără un şef care să-ţi ceară să încalci principiile deontologice, fără presiunile unui partid politic despre care trebuie să scrii favorabil în mod obligatoriu etc”.

Prefer să-l cred pe Umberto Eco, care la decernarea titlului de Doctor Honoris Causa în "Comunicare şi Cultură mass media" la Universitatea din Torino, în 2015, a prezentat jurnaliștilor prezenți viziunea sa asupra modului în care internetul a reușit să impună figuri care cu greu pot oferi un model de urmat. "Reţelele de socializare dau drept de cuvânt unor legiuni de imbecili care înainte vorbeau numai la bar după un pahar de vin, fără a dăuna colectivităţii. Erau imediat puşi sub tăcere, în timp ce acum au acelaşi drept la cuvânt ca şi un premiat cu Nobel. Este invazia imbecililor. Televiziunea a promovat idiotul satului faţă de care spectatorul se simţea superior. Drama internetului este că l-a promovat pe idiotul satului ca purtător de adevăr”.

De ce nu mai există acea ”bucurie a scrisului”? De ce este plin internetul si studiourile de televiziune de oameni  care au scris mai mult decît au citit?  Poate că marele Ion Luca Caragiale  știa ceva despre asta, cînd a scris: ”Pentru orice român care știe a citi, cel mai greu lucru e a nu scrie…” Dar, în afară de asta, faptul esențial este acela că, din păcate, cultura nu-l împiedică întotdeauna pe om să fie inuman, în schimb, lipsa ei îl împiedică să fie uman. Așa că, nu trebuie să ne mirăm de nivelul extrem de jos la care a ajuns nu doar presa, dar și politica, civismul și societatea.

”Lipsa de politețe, tot mai pregnantă, disoluția relațiilor, eșecul integrării sociale și a angajamentului civic, sunt tot mai vizibile în jur. Intîlnim pretutindeni,  (mai ales în ”noua”presă scrisă, radio, tv, rețele de socializare - nn) ființa vulgară, nesociabilă, degradată, un om tînăr, devenit delator inuman, ceeace ne dă sentimentul revenirii barbariei. În fața acestor dificultăți unii aleg negarea și afirmă că nu e bine să-i ascultăm pe cei ce se lamentează că nivelul de cultură al tinerilor scade și că tinerii nu mai e ce era odată.

Fiindcă suntem liberi, nu putem decît să progresăm, se spune; să avem încredere, să fim moderni. Nu vrem să vedem că miza e, de fapt, culturală. Am făcut o pasiune pentru îndoiala carteziană și pentru coroziunea generalizată provocată de spiritul critic, devenite scopuri ăn sine. Am preferat să renunțăm, împreună cu Rousseau, la statutul de adulți ca să nu stânjenim libertatea copiilor, I-am reproșat culturii aidoma lui Bourdieu, că e discriminatorie și i am contestat calitatea pe care o avea, aceea de a disciplina. Si așa am dat naștere unor sălbatici făcuți să locuiască în orașe, și care cultivă cu osîrdie cultul individualismului indiferent”.

Și atunci, cum să mai existe vreo bucurie anume?. Lipsa culturii interzice bucuriile plenare. Și pe cea de a scrie, și pe cea cea de a vorbi. Cred că mai bine îl citim pe Francois  Xavier Bellamy,  ”agregee” în filosofie la Ecole Normale Superieure, (născut în 1985!), cel din care am citat mai sus, decît ”rețete” imbecile de a deveni jurnalști imbecili, cartea din a cărei prezentare am reprodus câteva pasaje, deasemeni. Și nu, nu e vorba despre nici un război între generații de ziariști, așa cum și ar dori unii să se acrediteze. Nu cred că cei mai în vîrstă au a se război cu tinerele generații, pentru simplul motiv că nu posedă aceleași ”arme”, astfel că ar fi nedrept… E, mai degrabă așa cum spunea Noica:” Ca să te bați cu cineva, acel cineva trebuie să existe. Or, ei pentru mine nu există. La urma urmei, dacă istoria a făcut pipi pe mine, îmi permit să fac și eu pipi pe ea!”.