De aproape doi ani un eveniment neașteptat s-a întâmplat în viețile noastre, care contiunuă și în zilele de azi. Cum ne vedeam de cele ale noastre, un virus s-a strecurat printre noi și ne-a perturbat activitățile cotidiene. Fiecare cu ce îl preocupa. Că a fost dezvoltat într-un laborator și a fost intenționat introdus în societate, că a fost “scăpat” accidental sau ca s-a dezvoltat de la animale, acest lucru nu îl cunoaștem și nici nu face obiectul acestui text.
La început, dintr-o teamă de necunoscut, de cum va evolua acest virus, a determinat autoritățile unor state să instituie o masură necunoscută de noi, dar întâlnită în istoria omenirii, atunci când aceasta s-a mai confruntat cu alte pandemii: ciumă, holeră, variolă, febră tifoidă sau gripa de la sfârșitul Primul Razboi Mondial, așa-numita “gripă spaniolă”. Măsura a fost limitarea pe cât posibil a interacțiunii umane prin instituirea unor așa-numite lock-down-uri și deplasarea populației pe distanțe cât mai scurte, doar pentru nevoile de strictă necesitate. Nu știm dacă măsurile au avut efectul propus, dar evoluția virusului până astăzi o cunoaștem.
Revenind în zilele noastre, se poate observa cu ochiul liber o divizare a relațiilor interumane și o separare a acestora: vaccinați și nevaccinați; cei care se consideră cerebrali, raționali și “pupătorii de moaște”; creștini ortodocși sau de alte confesiuni și agnostici sau atei. Aceste falii existau și înainte, dar acum parcă s-au acutizat mai mult și nu mai există vreo cale de ameliorare. Mai mult, chiar unii din creștinii ordodocși și-au acuzat instituția Bisericii și pe conducătorii acesteia că nu fac mai mult în combaterea acestor măsuri de limitare a răspândirii virusului. Aici se poate observa o lipsă de discernământ, deoarece scopul Bisericii este exclusiv duhovnicesc.
Scopul Bisericii este ghidarea lumii către unirea cu Împăratul acesteia care este Hristos, iar clerul ei, care urmează Apostolilor, are o funcție exclusiv duhovnicească. Biserica și-a manifestat în mod corect poziția cu privire la măsurile ce trebuie luate de stat și care privesc organizarea spațiului liturgic.
Scopul Statului este organizarea acestei lumi profane, care rămâne căzută. Acesta trebuie să vegheze la bunăstarea poporului, la siguranța lui, la respectarea unor principii: (dreptatea, echitatea, etc) prin instituirea unor reguli de conduită imperative, să protejeze și să utilizeze cu responsabilitate bogățiile lăsate de Dumnezeu acestui Pământ. A
mbele forme de conducere au fost binecuvântate de Dumnezeu să funcționeze. Sigur, este de preferat să avem conducători creștini autentici in fruntea Statului, dar acest lucru ține și de oameni să îi aleagă. Iar dacă nu avem astfel de oameni de unde să îi alegem, să îi încurajăm și să îi susținem pe cei care au aceleași valori cu noi, sunt onești și ar dori să se implice mai mult în viața cetății.
Cu toate acestea, ne putem întreba cum avem o șansă în plus pentru a ne mântui, când vedem ce se întamplă, iar premisele nu sunt deloc încurajatoare. Soluția ne-o oferă Hristos, care ne spune că noi nu suntem făcuți pentru această lume. Lupta nu trebuie să fie cu aproapele nostru, indiferent care ar fi și ce ar face acesta, ci cu propriul ego, cu păcatele și patimile noastre, cu fricile noastre. Iar în această luptă, singura noastră armă trebuie să fie rugăciunea. Îl avem model pe Însuși Hristos și pe sfinții Săi. Nu l-am văzut pe Hristos răzvrătindu-se în fața Sinedriului sau în fața lui Pilat, nu i-am văzut pe sfinți luptându-se cu lumea aceasta. Sigur, au fost și sfinți care au fost conducatori de state, de oști, care au trebuit să lupte, dar au luptat pentru apărarea credinței, fiind împreună cu Hristos.
Am citit de curând volumul “Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr” de C.S. Lewis. Cartea este redactată sub forma unor scrisori transmise de catre un diavol bătrân și cu experiență, catre un novice, pentru a prinde sufletele muritorilor. Autorul nu este un teolog, nici nu pretinde a se asemăna cu aceștia, însă personal am apreciat această carte. Continuând pe același fir narativ al autorului și având în vedere actuala situație pandemică, pot spune că diavolul nu se bucură de cei bolnavi de acest virus și care mor și rămân cu nădejdea Învierii, sau care o dobândesc în urma suferinței. În schimb, se bucură de vrajba dintre oameni provocată de părerile lor, de răutatea și de egoismul lor, de fricile lor viscerale, pentru că astfel pot fi dirijați de pe traseul lor către Hristos Domnul.
Acest virus și pandemia care a rezultat a adus cu ea atât aspecte pozitive cât și negative. Printre cele pozitive enumerăm: conștientizarea mai profundă a efemerității vieții pe acest pământ, că suntem trecători, fapt pe care nu îl mai vedem când ne prinde “valul” vieții, ajutorarea aproapelui aflat în nevoi, ș.a. Iar printre cele negative regăsim: diminuarea sau lipsa compasiunii față de aproapele, de cei care mor sau sunt în suferință, sau față de durerea celor care s-au despărțit de cineva drag trecând din această viață.
Este mult de lucrat cu noi înșine. Nu mereu ne reușește, uneori avem impresia că nu progresăm în vreun fel, sau chiar regresăm. Alteori nu avem impresia, chiar se întâmplă acestea. Dar să nu ne descurajăm, să fim sinceri și cu inimă bună, căci “Cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu” (Luca 18:27)