Tratatul de la Lausanne, semnat pe 24 iulie 1923, a pus capăt Imperiului Otoman și a adus Republica Turcia, fondată de Atatürk, pe scena istoriei. Acest tratat a trasat granițele actuale ale statului turc și a confirmat independența și suveranitatea acestuia.
Pregătirea Tratatului de la Lausanne
Au fost trei state care au considerat vitală Conferința de la Lausanne și și-au trimis cei mai valoroși reprezentanți: Turcia, Anglia și Grecia. La Conferința de la Lausanne, Turcia a fost reprezentată de ministrul de Externe İsmet (İnönü) Pașa, Anglia a fost reprezentată de ministrul de Externe Lord Curzon, iar Grecia a fost reprezentată de prim-ministrul Venizelos.
Aspectul căruia Mustafa Kemal, fondatorul noului stat turc, i-a acordat cea mai mare importanţă la Conferința de la Lausanne a fost că reprezentanții turci se considerau egali cu reprezentanții statelor occidentale.
Din acest motiv, Mustafa Kemal a ales personal șeful delegației care urma să ne reprezinte țara la Lausanne. Mustafa Kemal a vrut ca İsmet Paşa - de al cărui succes în negocierile de încetare a focului de la Mudanya a fost foarte mulţumit - să reprezinte Turcia la Conferința de la Lausanne. Din acest motiv, ministrul Afacerilor Externe, Yusuf Kemal (Tengirşenk) Bey, a demisionat, iar İsmet Paşa a fost numit ministru de Externe.
Conferința de la Lausanne. Persistenţă şi determinare
İsmet Pașa a fost un exemplu remarcabil al noului tip de diplomat turc. La Conferința de la Lausanne, İsmet Pașa nu a vrut să dea senzaţia de superioritate sau de inferioritate reprezentanților celorlalte state.
Din acest motiv, după discursul de deschidere al reprezentantului britanic Lord Curzon, İsmet Pașa a ținut și el un discurs, deși nu era inclus în protocol. Astfel, din prima zi, İsmet Pașa i-a prezentat întregii lumi cauza Turciei, într-o manieră determinată.
Prima etapă a Conferinței de la Lausanne a avut loc între 21 noiembrie 1922 și 4 februarie 1923, iar a doua fază între 23 aprilie și 24 iulie 1923. Negocierile s-au încheiat odată cu semnarea Tratatului de pace de la Lausanne, pe 24 iulie.
Referitor la negocierile Conferinței de la Lausanne, Mustafa Kemal Atatürk a afirmat în Discursul său: „Domnilor, Imperiul Otoman, ai cărui moștenitori suntem, nu mai avea nicio valoare, respect și onoare în ochii lumii. Imperiul Otoman a fost exclus din dreptul internațional; era ca și cum statul se afla sub control și restricții”.
Sevres, aruncat la gunoi
„Nu am avut nicio îndoială că drepturile fundamentale pe care națiunea turcă trebuie să le obțină pentru existența, independența și suveranitatea sa vor fi recunoscute de lume. Pentru că, în realitate, aceste drepturi fundamentale au fost obţinute în mod corect prin luptă. Ceea ce ne-am dorit la masa negocierilor nu era altceva decât consemnarea în scris şi recunoaşterea drepturilor care au fost efectiv obținute.
Dorințele noastre erau clare și bazate pe drepturile noastre naturale. Mai mult, aveam puterea de a ne proteja și asigura drepturile; puterea noastră a fost suficientă. Cea mai mare reuşită a noastră a fost că ne-am obţinut suveranitatea și am demonstrat tot prin acțiune că o putem păstra în mâinile poporului”.
Discursul lui Atatürk la Lausanne
„Domnilor, după Armistițiul de la Mudros, statele inamice au propus Turciei condiții de pace de patru ori. Prima dată a fost proiectul de la Sevres. Acest proiect nici măcar nu a fost considerat demn de discutat de Marea Adunare Națională a Turciei.
A doua propunere de pace a fost făcută pe 12 martie 1921, la sfârșitul Conferinței de la Londra desfășurată după prima bătălie de la İnönü. Deși această propunere are în vedere unele modificări ale Tratatului de la Sèvres, ea recunoaște că toate articolele din proiectul de la Sèvres care conţineau probleme nerezolvate sunt lăsate așa cum sunt.
În opinia noastră, această propunere a rămas fără obiect odată cu începerea celui de-al doilea război de la İnönü. A treia propunere de pace a fost făcută de miniștrii de Externe ai Puterilor Aliate care s-au întâlnit la Paris la 22 martie 1922, adică după Victoria de la Sakarya și Tratatul de la Ankara semnat cu francezii. Această propunere era departe de a putea atinge obiectivul nostru național. A patra propunere a făcut obiectul negocierilor care au dus la semnarea Tratatului de la Lausanne”.
„Tratatul de la Lausanne este un document care afirmă că un mare act de distrugere, care a fost pregătit împotriva națiunii turce timp de secole și care a fost finalizat prin Tratatul de la Sevres, a fost împiedicat. Este un monument al victoriei politice fără precedent în istoria otomană!”.
Lider al diplomaţiei
Andrew Ryan, membru al delegației britanice la Conferința de la Lausanne, a declarat: „Conferința de la Lausanne este prima întâlnire după războiul din 1914-1918 în care Aliații au discutat în condiții egale cu inamicii lor. Cele două personalități importante ale acestei conferințe au fost Lord Curzon, în prima etapă a reuniunii, și Ismet Pașa pe parcursul întregii conferințe. S-a spus despre İsmet Pașa că a abordat diplomația cu abilităţile unui comandant de cavalerie, a atacat când a fost necesar și, dacă nu a obţinut un succes, s-a retras cu toată puterea".
İnönü, care poate nu se potrivea tipului tradițional de „diplomat”, era de fapt un soldat, nu cunoștea limba diplomatică și era o persoană care vorbea foarte puțin. Cu toate acestea, el nu a fost dispus să facă nici cea mai mică concesie în timp ce urma calea pe care o considera corectă. Pe tot parcursul conferinței, delegatul-șef al Turciei a vorbit cu reprezentantul britanic, Lord Curzon, pe picior de egalitate deplină.
Acest lucru a dovedit lumii întregi că practica tradițională otomană a diplomației a devenit istorie și că în locul ei a apărut o nouă abordare a diplomației.
(Autor Hüner Tuncer, Cumhuriyet; Traducerea: Florin Matei, RADOR RADIO ROMÂNIA)