Elena abia-și pusese păpușile în cui când îl cunoscuse pe Mitică. Băiatul venise să își petreacă vacanța de vară la bunica, în satul Pietroasa. Avea 16 ani, dar viața de oraș îl făcea să pară mult mai matur și mai atractiv în ochii puștoaicelor care începeau să trăiască primii fiori ai adolescenței.
Elena locuia chiar vizavi de bunica lui Mitică, dar, rușinoasă din fire, nu îndrăznise să intre în vorbă cu băiatul. Îl privea cu coada ochiului printre stinghiile gardului, ori își găsea de lucru strângând buruienile din fața porții, când Mitică bătea mingea pe stradă.
Îi venea să-i spună că ar putea foarte bine să-și țină companie unul altuia, pentru că ea se pricepea la fotbal și la alte jocuri de băieți. Dar timiditatea îi ținea buzele legate.
Într-o zi Mitică a azvârlit mingea direct pe prispa casei unde locuia Elena. Fata era atât de fericită că va ajunge, în sfârșit, să-l cunoască, încât a sărit din curte ca un arc, ținând în brațe obiectul rotund care îi apropiase.
I-a întins mingea, dar cuvintele pe care ar fi dorit să i le spună, stăteau îngrămădite în gât, lăsându-i gura goală și mută.
Murea de ciudă că ea, care era atât de vorbăreață, tocmai acum se pierduse cu firea.
Mitică a privit-o absent și a luat mingea fără să-i mulțumească. Elena a plecat, hotărâtă să-l ignore tot restul vacanței.
A mai trecut o săptămână fără ca nimic din ce merită povestit să se întâmple.
Într-o după amiază de duminică, Elena plecase să se scalde în râul de la marginea satului, însoțită de câteva prietene. Era singura lor distracție în acest loc uitat de lume, unde viața și timpul se târau după alte unități de măsură decât pe restul planetei.
Și cum se bălăceau fetele în apa râului ce părea că fierbe sub lumina soarelui, o siluetă necunoscută le-a tulburat distracția.
-Cine e? Eu nu-l cunosc. S-a speriat una dintre ele.
-Il știu eu, e nepotul vecinei mele. Vine de la oraș, nu e de pe la noi.
-Și de ce ne spionează ?
-De unde să știu ?
-Păi ai zis că îl cunoști. De ce nu îl întrebi ?
-E un ciudat, nu vorbește cu nimeni.
Mitică s-a așezat la rădăcina unui copac, privind jocul fetelor.
-Haideți să plecăm de aici, a propus Elena.
-Dar nu avem haine pe noi, o să ne vadă dezbrăcate.
-Suntem copii, le-a liniștit Elena.
Fetele, deranjate de prezența lui Mitică, și-au abandonat joaca, ieșind la mal.
Sunt fracțiuni de secundă ce cântăresc mai mult decât o viață și frânturi de timp ce schimbă destine. A fost de ajuns o privire și viața Elenei s-a schimbat pentru totdeauna.
Trupul ei mlădios și abia înmugurit, ieșea în evidență, oricât de nepăsător ai fi fost în fața frumuseții pure.
Sânii aveau deja un contur domol, cât să lase o dâră de umbră pe trupul zvelt, cu carnea tare și neatinsă de păcate. Era un amestec periculos de copil și femeie, iar Mitică, aflat la vârsta descoperirii sexualității, nu avea cum să rămână orb în fața tentației.
-Parcă o știu pe țărăncuța asta, vorbea singur. E fata vecinilor.
În spatele genunchilor juliți, a obrajilor arși de soare și a codițelor împletite, băiatul descoperise o făptură de la care nu-și putea lua ochii.
Elena i-a găsit privirea înfiptă în trupul ei gol și i-a pătruns gândurile cele mai adânci. Simțea că între ei se năștea ceva.
Fetele s-au îndepărtat gălăgioase și vesele, iar Mitică a rămas locului, ca și cum imaginea Elenei ar fi fost încă acolo, lăsându-se admirată.
A doua zi, dis de dimineață, o minge a tulburat liniștea găinilor care-și făceau de lucru prin curtea Elenei.
-Hei, e cineva acasă? A strigat Mitică la poartă.
De nicăieri a apărut fata pe care o căuta, cu părul răvășit de somn și urme proaspete de pernă pe obraji.
-Ce vrei ?
-Să-mi dai mingea.
-Și dacă nu ți-o dau ?
-Atunci va trebui să o iau singur.
Două ore a zăbovit Mitică în curtea Elenei, povestindu-și unul altuia tot ce le trecea prin cap.
Prietenia lor se înfierbânta cu fiecare zi dogoritoare de iulie, dar erau prea curioși amândoi ca să se oprească. Stăteau împreună cât era ziua de lungă, fără ca cineva să-i afle și nu-și luau rămas bun până ce luna nu se arăta sus pe cer ca să-i trimită la culcare.
Intr-o zi Mitică a sărutat-o. Stângaci, deși văzuse în filme cum se face și părea o treabă destul de ușoară. Dar nu era deloc așa. Noroc că aveau o vacanță în față și tot timpul din lume să învețe.
Curiozitatea le dădea mereu brânci, împingându-i spre marele act despre care niciunul dintre ei nu știa nimic.
S-a întâmplat târziu, la sfârșit de august, când școala bătea la ușă, iar despățrirea se contura dureros. Se cunoșteau de acum prea bine, iar într-o zi, când părinții Elenei lipseau de acasă, fata l-a anunțat că era pregătită.
Cu o seară înainte Mitică îi promisese că se vor căsători de îndată ce ea va termina liceul și vor locui la oraș.
S-a terminat repede, s-au despărțit rușinați, iar a doua zi Mitică s-a întors la părinți.
După nici două săptămâni, bunica băiatului pleca la cele sfinte, iar ultima dată când cei doi îndrăgostiți s-au văzut a fost pe marginea gropii, la cimitir.
Mitică plângea, iar Elena nu a îndrăznit să îl tulbure. Își dorea să-l întrebe cum se vor mai vedea dacă bunica nu mai era, ar fi vrut atâtea lucruri de la el. Băiatul era absent și părea că odată cu moartea bătrânei, murise și dragostea lui pentru Elena.
Trecuseră două luni de când virginitatea ei prinsese aripi, iar școala îi ocupa toate gândurile și preocupările.
Orele de matematică îi dădeau bătăi de cap, iar într-o zi, de emoție, a vomitat în fața clasei, lăsându-și colegii muți de uimire.
Treaba cu voma a continuat și în zilele următoare, până când părinții au început să se îngrijoreze. Daca fata era bolnavă? Așa că maică-sa a luat-o de mână și a dus-o la doctor.
-A slăbit ca o scoabă, se plângea femeia. Să nu aibă viermi la stomac.
-O să vedem. Când ai avut ultima menstruație, fetițo?
-Nu mai știu, prin vară.
-Ce răspuns e ăsta? S-a enervat doctorul. Luna trecută, luna asta, ai avut ?
-Nu cred.
-Atunci avem o problemă. Ți-ai început viața sexuală?
-Ce întrebare mai e și asta ? a sărit ca arsă mama Elenei. E doar un copil.
-Doamnă nu prea mai ești copil, când ți-a venit menstruația.
Elena tremura toată și se pregătea de un leșin :
-Spune-i domnului doctor că ești fată mare!
Nu putea să mintă și își dădea seama că ar fi fost inutil să o facă. De ce nu se gândise la asta până acum ? Îi venea să plângă de ciudă că fusese atât de proastă și cedase primului bărbat care îi sucise mințile cu vorbe frumoase.
Analizele au confirmat că era însărcinată, dar nu spus nimănui cine era tatăl.
Muți în fața acestui eveniment neașteptat, părinții nu știau ce hotărâre să ia. Elena trebuia să termine clasa a opta pentru a merge la liceu. Nu-și putea distruge viitorul pentru o prostie.
Și cum religia nu le permitea să întrerupă sarcina, au hotărât că Elena va naște copilul, iar ulterior va fi dat spre adopție.
L-a adus pe lume cu o lună înainte de examenul de admitere la liceu- era o fetiță pe care nici nu a apucat să o strângă în brațe.
Au trecut 30 de ani de atunci, iar viața a hotărât să nu mai știe nimic unii de ceilalți.
Elena a terminat facultatea de litere și preda limba română la un liceu din București. Îi erau dragi copiii, mai ales că ea nu mai reușise să facă alții.
Doctorii i-au spus că uterul ei suferise în timpul sarcinii prea timpurii, astfel că nu mai putea ține o alta.
Această veste i-a distrus căsnicia, pentru că soțul ei își dorea să devină tată, iar Elena nu-i putea oferi acest dar. S-au despărțit fără prea multe certuri.
În clipele ei de tristețe și singurătate Elena se întreba ce se alesese de fetița ei. Oare cum o chema, oare era fericită, oare știa că are o mamă care a abandonat-o ?
Își reproșa deseori că nu o căutase niciodată, dar se împăcase cu ideea că nu avea niciun drept să facă acest lucru. Măcar o fotografie de-a ei de-ar fi avut.
Pe Mitică nu-l mai văzuse, dar aflase că fusese arestat în Italia pentru trafic de droguri.
Viața Elenei ajunsese la un capitol în care nimic bun nu i se mai putea întâmpla.
Avea aproape 45 de ani, era divorțată, fără copii, fără prieteni sau familie, dar cu o grămadă de regrete.
Bucuria ei se rezuma la faptul că era zilnic înconjurată de elevii cărora le era profesoară. Se hrănea cu veselia și tinerețea lor, încercând să îi țină cât mai aproape.
Era într-o vineri dimineață când neatenția a azvârlit-o pe trecerea de pietoni fără să se asigure. Întârziase la prima oră din pricina unei țevi sparte la baie, așa că acum se grăbea.
Impactul a fost zgomotos, proiectând-o câțiva metri pe carosabil. Din mașina care o lovise a coborât o femeie înspăimântată :
-Mi-a sărit în față! Se apăra în fața privirilor acuzatoare ale martorilor oculari. A traversat pe roșu.
Elena zăcea inertă, așteptând să fie salvată. Ambulanța a preluat-o în câteva minute, dar medicii au reușit cu greu să o resusciteze.
Trecuseră două săptămâni de la accident. Elena trăia, dar o comă indusă o transformase într-o legumă.
Femeia care provocase accidentul o vizita zilnic, dintr-o îngrijorare de înțeles.
-Dar nu a fost vina ta, trebuie să te împaci cu tine, încerca soțul ei să o convingă. Trebuie să încetezi să mai mergi la spital. Avocatul a spus că în cel mai rău caz îi vom plăti o sumă de bani femeii.
-Dar nu are pe nimeni care să o îngrijească. Măcar atât pot să fac pentru ea. Știi că e născută în același sat cu mama mea biologică ?
-Amalia, am mai discutat despre acest subiect. Nu ai de ce să te gândești la o femeie care te-a abandonat și niciodată nu s-a preocupat de viața ta. Te-au crescut doi oameni minunați pe care poti, cu adevărat, să îi numești părinți.
-Știi ce e ciudat ? că femeia pe care am lovit-o are aceeași vârstă cu mama mea. În prezența ei simt ceva ciudat, pe care nu pot să îl explic.
-Ești doar stresată de tot ce s-a întâmplat, draga mea. Numai într-un scenariu foarte prost ai fi putut să-ți accidentezi mama biologică, pe care ai regăsit-o după 30 de ani de când te-a abandonat.
Și totuși viața nu este cel mai bun regizor...