Virgil era băiat bun și muncitor, cu frică de Dumnezeu, de sărăcie și de boală. Nu avusese mari prietenii cu școala, dar încheiaseră amiabil o relație de opt clase. Învățase să scrie, să citească, socotea în minte operații cu două cifre, ba chiar știa pe de rost legea lui Ohm, cu care se lăuda la toți gură-cască : ,,Ești om cu mine, sunt om cu tine”.
Viața fusese blândă cu el, că vorba aia, de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere. Lucrase ca șofer câțiva ani, dar cursele lungi până în Italia îi puseseră coloana la mari cazne până într-o zi când cedase.
O hernie păcătoasă l-a țintuit la pat câteva săptămâni și puțin a lipsit să nu rămână paralizat.
s-a pus pe picioare în cele din urmă și, cu banii adunați până atunci, și-a deschis o cârciumă vizavi de primăria din sat.
Avusese fler de negustor, alegând o zonă cu potențial comercial incredibil. Păi câte drumuri nu face un om la primărie? Și pentru bune, și pentru rele.
Nu încape vorbă că și oamenii îl îndrăgeau, mai cu seamă pentru firea lui veselă și glumeață.
-Virgile, dă-mi o sută de rom, că mă duc să-i iau soacră-mii certificatul de deces.
-Dar n-o omori înainte ? glumea cârciumarul.
-Mi-a făcut ăl de sus toată treaba, îi cânta în strună mușteriul.
-Cred și eu, la câte acatiste ai dat la biserică. Ia zi, măcar v-a lăsat ceva?
-Ba bine că nu! Zece pogoane și jumătate și niște bani la bancă.
-E, ăsta da noroc. Atunci fă cinste la toți creștinii ăștia din bar, îl îndemna Virgil.
Când era rost de vreo cununie civilă, nu scăpa nimeni de petrecerea din birtul lui Virgil.
-Omul bea și de fericire, dar și de necaz! Ginerică, bea acum de fericire, că de mâine te îneacă necazul și vii la mine nechemat, glumea Virgil.
Tot stând în tovărășia alcoolului, cârciumarul nostru a căzut și el în patima băuturii. Aburii și mirosul înșelător l-au învăluit fără să-și dea seama, transformându-l într-un alcoolic nesuferit.
Jumătate din sticlele aflate în bar îi erau destinate numai lui, iar afacerea începea să se opintească.
Farmecul personal îl părăsise treptat, nu mai glumea ca altădată, iar oamenii nu doreau tovărășia unui individ alcoolic, asemeni lor. În scurtă vreme a ajuns la faliment, iar barul a fost închis. Trebuia să bea la concurență, pentru a-și potoli setea blestemată. Pentru că nimeni nu voia să mai aibă de-a face cu noul bețiv al satului, Virgil a plecat la oraș, să-și găsească un rost pe acolo. S-a angajat șofer la o firmă care transporta bere. Ironie, nu?
Nici nu trecuseră trei săptămâni, când a fost oprit de un echipaj de poliție pentru că nu respectase culoarea roșie a semaforului. Testarea pentru consumul de alcool l-a transformat, rapid în infractor – nivelul de alcool din sângele lui Virgil demola orice statistică medicală .
Rămas fără permisul de conducere, dar și posesor al unui proaspăt dosar penal, Virgil s-a reîntors în satul natal, fără să sufle o vorbă cuiva despre cele întâmplate.
Venise perioada în care muncile câmpului erau în toi, iar bărbatul s-a oferit să-și ajute părinții, în schimbul găzduirii.
-Mai mare rușinea să fii neînsurat la vârsta ta! Îl dojenea maică-sa. Nu ai niciun Dumnezeu pe pământul ăsta de când te-a lovit patima băuturii.
-Ia mai lasă-mă, mamă, că știu eu mai bine ce am de făcut. O să-mi revin.
-Eu nu am nevoie de lepre în casă, Virgile, iar dacă vrei să trăiești sub acoperișul meu, va trebui să îți câștigi traiul! Îl avertizase și taică-său.
-Ce vrei de la mine, bătrâne? Când am avut v-am dat și nu am cerut nimic în schimb.
-Ia-ți o nevastă măcar, să nu mai umbli ca un câine fără stăpân.
-Mie nu-mi trebuie stăpân, mamă, uită-te la tata cum a ajuns din cauza ta.
Cearta era în toi și nu părea să se sfârșească prea curând. Își aruncau unii altora cuvinte grele, care loveau adânc și fără milă.
La un moment dat, pentru a nu se lăsa pălmuit, Virgil și-a împins mama, provocându-i o lovitură la cap.
-La naiba, am 39 de ani, nu poți să dai în mine când ai chef.
Femeia și-a pierdut cunoștința.
-Acum faci pe moarta? Urla Virgil.
-Ai omorât-o! s-a speriat taică-său. Nu respiră. Sună la salvare.
Virgil se liniștise brusc. I-a controlat pulsul, dar habar n-avea cum se face asta.
-S-o ducem la spital. Până ajunge salvarea va fi prea târziu.
-Tată, nu pot să conduc. A tresărit Virgil.
-Cum adică nu poți? Doar ești șofer!
-Mai bine așteptăm ambulanța. Au zis că ajung în 40 de minute.
-Aștia nu vin decât să ridice cadavre. Săptămâna trecută i-a chemat Zamfira, că făcuse bărbatu-său infarct. Au ajuns a doua zi, când răposatul strângea lumânarea la piept.
Convins de aceste relatări, Virgil și-a urcat mama pe bancheta din spate a mașinii. Femeia începea să-și revină, dar vorbea aiurea și părea că nu-și mai amintește nimic. Virgil gonea, făcând să trosnească toate șuruburile Opelului vechi de 20 de ani.
Se întuneca, iar ochii nu îl ajutau prea tare. Tot strângea din ei și clipea des, dar parcă avea niște muște jucăușe care nu-i dădeau pace și îl distrăgeau de la drum.
La intrarea în oraș a încetinit brusc, temându-se să nu atragă atenția poliției. Se apropia de o trecere de pietoni semnalizată cu lumini care abia pâlpâiau când i s-a părut că zărește ceva pe asfalt – o mogâldeață inertă și întunecată.
A frânat, provocându-i maică-sii un țipăt de durere și a tras mașina pe marginea drumului.
-Unde te duci? L-a întrebat taică-său.
-E ceva pe trecerea de pietoni. Merg să verific.
Într-adevăr era ceva – trupul unui bărbat strivit pe dungile albe ale zebrei. Era plin de sânge, dar încă trăia.
-Ajută-mă! I-a spus cu glas stins.
Fără să stea pe gânduri, Virgil l-a luat pe rănit în brațe și l-a așezat pe bancheta din spate.
-Mamă, stai tu în față. Tată, dă-mi o mână de ajutor.
-Ești nebun? De ce l-ai atins? Dacă zice poliția că tu l-ai lovit? Trebuia să chemi salvarea.
-Nu spuneai tu că salvarea nu ajunge niciodată la timp ? dacă tot mergem la spital, de ce să nu-i facem un bine?
-Idiotule, salvarea nu ajunge în sat la noi, dar aici ești la oraș. Eu nu-l ating, iar dacă mă întreabă poliția, le spun că nu am văzut nimic.
În tot acest timp, un martor asistase la scenă și, crezând că Virgil era șoferul care provocase accidentul, alertase poliția.
-Un Opel alb tocmai a lovit un om pe trecerea de pietoni și acum încearcă să scape de cadavru. L-a urcat în mașină.
Virgil mai avea câteva sute de metri până la spital, când a auzit sirena poliției pe urmele lui. A intrat în panică la gândul că va fi descoperit că a condus deși avea permisul de conducere suspendat, așa că, în loc să oprească, a accelerat.
-De ce gonești ? Striga taică-său. Vrei să ne omori pe toți?
Frica îi luase mințile mai rău ca alcoolul, obligându-l să facă gesturi nebunești. Maică-sa leșinase, și capul i se muta dintr-o parte în alta, amenințând să se desprindă.
Spitalul era aproape, trebuie să mai reziste câteva secunde. Cu poliția pe urmele lui, străbătuse orașul cu viteza luminii. A rupt bariera de la intrarea în curtea spitalului, dar ce mai conta ?
A intrat într-un stâlp apărut din senin, când era atât de aproape... cât ghinion!
Maică-sa a fost proiectată prin parbrizul mașinii, sfârșind pe cimentul care i-a sfărâmat trupul, rănitul din spate a avut aceeași soartă, iar taică-său, izbit de scaunul din față, a murit fără să mai simtă suferința.
Numai Virgil era bine...