Sunt mulți avocați în țara asta, cine să le mai țină socoteala? Am tot crescut ca un banc de pești care înnegrește marea din loc în loc și sfârșeste în gura balenelor printre picăturile de apă.
Atât de mulți, încât pot muri oricâți și nimeni nu le simte lipsa- pata neagră din mijlocul mării e tot acolo. A murit un avocat, era tânăr saracul, n-avea nici 40 de ani! Lasă, că la câți sunt, are balta pești!
Lumii nu-i pasă nici preț de o respirație, dar până la urmă de ce i-ar păsa? Ce, parcă noi știm câți profesori s-au stins în ultima lună? Sunt doar niște statistici reci în marea carte a morții unei națiuni. Drama este că noi între noi, deși nu ne cunoaștem, ne simțim lipsa.
Dacă din bancul tău de pești în care te știai în siguranță dispar din ce în ce mai mulți, parcă simți cum frica începe să roadă din marginile inimii, parcă-i miroși respirația puturoasă a morții până în adâncurile plămânilor.
Când vezi că oameni tineri cad secerați de cancere, boli de inimă sau alte chestii cu denumiri bizare, parcă îți vine să-ți iei picioarele în spate și să te bucuri naiba de mizeria asta de viață pe care nu se știe cât timp mai ai să o trăiești.
n-o cunoști pe fata aia de 36 de ani, care îți era colegă, nici pe băiatul mort săptămâna trecută la 41 de ani, dar, Doamne cum te vezi în ei. Încep să te doară pe rând și toate de-odată, să te apese boli pe care le cunoști, dar le ignori, mizând proștește și superficial pe tinerețea care ar trebui să te ferească de cele rele.
Și râzi ca un netot spunând că ție n-are cum să ți se întâmple, apeși pedala blană și cu vânt în pupa te înhami ca o vită la jugul unei profesii pe care mulți nu dau doi bani. Mă uit în jur să prind curaj, dar parcă nu mai are nimeni asemenea virtuți, e doar resemnare sau furie.
Pe toți îi doare ba una, ba alta, au chestii greu de rostit, toți sunt pacienți de-acum cronici, dar tac și nu vorbesc despre ce-i macină decât când primesc amenzi pentru că nu au reușit să ajungă la vreun termen de judecată.
Le-a curs prea încet perfuzia în vene, a durat anestezia prea mult, stomacul i-a țintuit la pat sau inima a cerut îndurare, iar pentru asta sunt vinovați si trebuie să curgă cu amenzi.
Amenzi că nu s-a găsit nimeni să-i înlocuiască, amenzi că au permis bolilor să-i macine, amenzi că nu-și duc suferința pe picioare până în fața judecătorului.
Lumea ne privește chiorâș, noi nici nu ne pricepem să-i ducem la groapă ca popii, dar nici nu-i vindecăm ca doctorii. Da ce paștele mamei voastre faceți voi, avocații, pentru banii pe care îi cereți ?
Ne cerem iertare că nu dăm cu sapa ca să ne puteți număra șanțurile, și nici nu adunăm cartofi pe care să-i puteți cântări, nu punem gresie sau faianță ca să ne puteți aduna metri pătrați, deci suntem inutili...
Singura noastră unealtă e cuvântul, într-o lume în care cuvântul a încetat să mai aibă valoare. Și astfel ne-am devalorizat și noi, ajungând umili scribi ai unei societăți care preferă să tacă.
Normați-ne vorbele și măsurați-le! Cântăriți-ne priceperea adunând toate literele ce ne ies din gură! Ridicați totul la puterea absurdului, după care ne puteți împărți și divide!
Mor avocații? Așa, și? Mâine vor fi doar o postare seacă pe pagina baroului care i-a găzduit, iar lumea se va înghesui să plângă cu emoticoane și să ofteze.
Pe marginea gropii vor atârna doar brațe de părinți, frați sau soți, pentru că timpul a fost nemilos cu avocații care mor și nu le-a dat răgaz să se înmulțească.
De-ar ști copiii pe care nu i-am avut cât ar trebui să-mi mulțumească, spunea Cioran cu acea resemnare sarcastică și amară care l-a caracterizat. Fiți fericiți copii de avocați nenăscuți că nu veți avea pe cine îngriji la bătrânețe, căci puțini vor ajunge să cunoască bătrânețea.
Dar avocații au bani, au mașini scumpe și case mari, vor spune alții. Adevărat, unii au toate astea, dar cei mai mulți, sau majoritatea, nici nu îndrăznesc să viseze.
În spatele falsei poleieli și bogății trăiește marea masă a avocaturii. Oameni care își apără clienții pentru o amărâtă de sută de lei și o găină, oameni de care vă împiedicați prin instanțe și îi vedeți prost îmbrăcați, oameni dispuși să redacteze o cerere, orice cerere, pentru 20 de lei.
Și-atunci de ce naiba v-ați făcut avocați, veți întreba, în mod firesc. Nimic mai simplu : unii din pasiune, alții din nevoie sau din întâmplare sau pur și simplu pentru că altceva nu a fost să fie.
Cu toate astea, scârbită uneori de atâta ipocrizie, speriată de moartea care ne tot dă târcoale, nu aș abandona nici dacă m-ar lovi toți helicobaterii din lume, nici pentru toate gastritele din univers, nici de teama celor mai negre infarcturi, sau a stresului care ne dilată toți porii.
Dacă e să mă doară inima, prefer să o pun la încercare așteptând o achitare în care cred, dacă oasele și coloana protestează măcar să o facă după 10 ore de audieri maraton, dacă stomacul se revoltă măcar să o facă de bucurie că niște cătușe au căzut la picioarele unui sistem găunos și livid.
Milioanele alea de clipe dăruite altora, miile de ore în care prioritate a fost oricine mai puțin tu, anii în care ai învățat să rabzi, să aștepți, să speri, să te bucuri, viața pe care ai dedicat-o altora, dar mai presus de toate profesia asta atât de frumoasă cum alta nu va mai fi, merită să înfrunte coasa nemiloasă a unei morți stupide și penibile care, cândva, cu siguranță va avea nevoie de avocat. Și atunci sper să nu i se dea nici măcar un avocat din oficiu !