Dispui de o binemeritată zi liberă pe care ți-ai propus s-o trăiești la (pe) munte, la aer curat, pe Muntele Postăvaru, de exemplu? Atenție, aventura ta s-ar putea sfârși tragic!
Am fugit zilele trecute, în această iarnă despuiată de frig și de zăpadă, spre Brașov, speriat că nu voi apuca să adulmec mirosurile tari ale acestui anotimp tot mai subțiat de nebuniile oamenilor.
Planul era simplu, plămădit în trei (prieteni, zile, trasee). Într-o zi, sus, pe Postăvaru, pe poteci bătute cu piciorul, până la 1.799 de metri, altitudinea maximă a muntelui din care poți atinge Bucegiul cu mâna. În alta, pentru relaxare, Tâmpa (960 de metri înălțime), culmea calcaroasă înghițită de tentaculele urbei. Iar în ultima, Piatra Mare (aici n-am mai ajuns din motive medicale, ca să le spun așa).
Astăzi, însă, despre Postăvaru, masivul tăiat de 35 de trasee turistice, bine marcate. Dar bulversate de un mare paradox care-ți înghite, la propriu, pământul de sub picioare: pârtiile care coboară din creștetul vârfului spre Poiana Brașov.
„Drumul albastru”, Dumnezeu cu mila!
Vom ajunge însă și acolo, deocamdată să apucăm pe firul potecii (și al primelor impresii). Din Brașov, din buza cartierului Valea Cetății mai precis, am suit în Șaua Tâmpa, de acolo am urmat banda albastră până în Poiana Stechil (1.030 de metri altitudine) și, mai departe, prin Crucurul Mare, spre vârful Postăvaru.
Până aici, plimbare în baston, am regretat că n-am luat-o și pe mama. Zăpadă puțintică, frig cât să transforme rezerva de apă în cristale tăioase, senzație de parc amenajat în pădure, adăpostit de vântul turbat din tării. Ce mai, o clinică verde!
Se pierde poteca
Înainte să ieșim din pădure, însă, pe la 1.500 de metri, „Drumul albastru”, cum mai este numită această ultimă porțiune de traseu, se pierde în trupul dezvelit al muntelui, pe care oamenii au scrijelit pârtii pentru schi. Se pierde, punct!
Adică traseul atât de bine marcat până aici nu continuă pe lângă marginea pădurii, de pildă, ferit de acrobațiile nebune ale amatorilor de senzații tari înfundați în clăpari uriași. Nu! Dispare pur și simplu, iar împătimiții de călătorii anevoioase pe propriile picioare sunt nevoiți să-și continue aventura până pe vârf cu frica-n sân și cu ochii cât cepele, fixați pe siluetele nesigure care, neprietene nici cu schiurile, nici cu placa, nici cu bețele, se rostogolesc pe cât de caraghios, pe tot atât de periculos la vale, spre promisiunile calde ale Poienii Brașov.
Balerina-insectă
Să nu mă înțelegeți greșit! Mulți dintre schiorii întâlniți pe pârtiile Postăvarului alunecau atât de elegant pe zăpăda jumătate artificială, jumătate naturală, încât i-am urmărit cu încântare, calculând în gând în câte minute ajung ei la masă. Cel mai mult m-au impresionat trei grupuri de copii de șase-șapte ani însoțite de instructor, copii curajosi, delicați, minunați.
Dar mulți alți asemenea pasionați de mișcare sunt la fel de periculoși pentru aventurierii care urcă pe jos muntele, precum sunt pentru propriile persoane. Pățania mea stă mărturie.
Nici n-apucasem să-mi prind colțarii peste bocanci, pentru a mă asigura că nu voi țopăi ca un pinguin pe zăpada înghețată precum indivizii de mai sus, că una bucată balerină, depășită de propria viteză și stângăcie, s-a învârtit deodată în loc și buf! cu fundul de neaua înghețată. „Bine că nu ne-am intersectat mai sus, ce mai ciocnire ar fi ieșit!”, îmi aruncă peste umăr, rânjind, unul dintre cei doi amici.
Hop și nebunul!
Am strigat-o și-am întrebat-o dacă are nevoie de ajutor, bulversat de poziția ei contorsionată din zăpadă, paralizată parcă de o frică ce-i contura imaginea unei insecte fixate cu boldul în insectar. M-a asigurat că e bine, am lăsat-o și mi-am văzut de drum. Dar care drum? Am sesizat rapid că până sus, în culmea Postăvarului, vom fi nevoiți să suim cu ochii-n patru.
La mijlocul pârtiei, chiar unde drumurile albe ale muntelui se despleteau în mai multe fuioare, a sunat și ceasul primejdiei. De deasupra pantei mari, care nu permitea de jos o vizibilitate bună, hop și nebunul! „Move, move!”, mi-a strigat înspăimântat bărbosul englezit cu pantaloni strâmți înfipți într-o placă uriașă. Adică să mă mișc, să mă dau la o parte din calea lui. N-am realizat cum și am pășit în dreapta, evitând la centimetri zborul hurducăit al saltimbancului îngrozit de festa pe care i-o jucaseră asperitățile terenului.
În atenția administratorilor pârtiilor
Primul gând a fost să mă reped spre el, „să-l scutur de zăpadă”. Privirea pierdută a fătălăului cu barbă m-a descumpănit însă. Apoi am realizat că, dincolo de teribilismul lui deșucheat - ce-mi putea fi fatal - vina era în altă parte.
Nu el croise aceste pârtii fără să țină seamă de potecile turistice, nu el rănise pădurea, nivelându-i brazii fără a mai lăsa un capăt de potecă pentru iubitorii muntelui.
Stimați reprezentanți ai acestei întreprinderi incomplete, idioate, găsiți o modalitate prin care trekkerii/plimbăreții ce urcă iarna în Postăvaru să nu (mai) fie obligați să slalomeze pârtiile și inconștiența unora cocoțați pe plăci sau schiuri! Scutiți, de asemenea, oamenii pasionați de „cristiane” și „pluguri” de întâlnirile neprevăzute cu mergătorii pe jos! Și unii, și alții sunt șocați de aceste nedorite contacte.
Pe vârf
Revenind. Scăpat ca printre urechile acului de surfistul zburător - dacă nu apucam să mă aplec spre dreapta, individul mi s-ar fi oprit pur și simplu în piept - am atins panorama Postăvarului după patru ore și douăzeci de minute de la descălecarea în Valea Cetății.
La întoarcere, ne-am oprit pentru hidratare și masă la cabana Postăvaru, cea mai veche din munții noștri (datează din 1883). Dar aceasta este o altă poveste. Deocamdată îi punem punct acesteia, nu înainte de a avertiza pasionații de drumeții montane că marginile, cartierele dinspre pădure ale Brașovului, cum este și Valea Cetății, chiar sunt bătute cu regularitate de urși.
Un derutant foc de artificii
În seara în care am coborât de pe Postăvaru, alarma telefonului a zbârnâit zgomotos, avertizând-mă că pe Strada Jepilor, la doi pași de noi, doi urși, frați de tomberon, dăduseră iama în gunoaiele oamenilor. Jandarmii i-au împrăștiat în câteva minute pe stăpânii de altădată ai acestor locuri cu artificii și nu m-am lămurit dacă steluțele strălucitoare pulverizate zgomotos pe cer salută incompetența noastră sau agonia vremurilor în care urșii erau urși și oamenii, oameni.