Îmi este din ce în ce mai greu să scriu despre cei din generația mea care ne părăsesc.
Valentin Gheorghiu, pentru mine cel mai mare pianist al nostru, a plecat să se așeze între îngeri, adevărata Academie a iluștrilor români. Mi-e imposibil să mi-l imaginez singur în raclă, deși Valentin a fost întreaga lui viață un singuratic. Pe cât era de mare, pe atât era de o modestie rivalizată, poate, doar de timiditatea sa.
În ultimii treizeci de ani a fost marginalizat pentru că a fost apreciat de foștii conducători, care l-au răsplătit cu onoruri, i-au oferit o locuință confortabilă și elegantă din care l-au alungat noii ciocoi. Toate mediocritățile s-au repezit să-i ocupe locul, bucuroase că pot ieși din obscuritatea bine meritată în care îți târau existența.
Era un bărbat frumos, înalt și viril, dar mâinile sale puternice atingeau cu o delicatețe surprinzătoare clapele pianului pe care le făceau să vibreze. Sonatele lui Beethoven în interpretarea lui Valentin Gheorghiu au fermecat spectatorii pe multe meridiane ale lumii.
Snagov, 1961 - Valentin Gheorghiu și Eugen Mihăescu
Nu se credea frumos și ținea la distanță numeroasele pretendente de teamă că sunt atrase mai mult de celebritate decât de persoana sa.
Îmi amintesc de pianul de jucărie din tablă, pe care i-l cumpărasem fiicei mele, pe ale cărui minuscule clape Valentin, cu măiestria unui prestidigitator, a reușit să le facă să cânte melodios. Valentin Gheorghiu trăia în simbioză cu pianul: pianul era Valentin și Valentin era pianul înaintea ropotelor de aplauze ale spectatorilor fermecați.
Am găsit această fotografie din întâmplare, într-o cutie, alături de alte firimituri ale vieții mele de altădată. Un martor al tinereții noastre din acei ani îngrozitori și fericiți totodată de după războiul care a adus schimbarea și ne-a marcat.
Suntem norocoși, pentru că tehnica, dezlănțuită zilele acestea când ne arată colții în confruntări războinice, ne va permite să ne bucurăm de talentul pianistului Valentin Gheorghiu întru veșnicie.