Lume multa, parfum, haine fine, personalitati de toate soiurile de concertul de la Sala Palatului de vineri, 14 septembrie.
In fond, chiar a fost un concert eveniment din cadrul festivalului Enescu: va vine sa credeti ca pianistul Dan Grigore si-a aniversat 50 de ani de cariera cu aceasta ocazie? Gandindu-ne ca Dan Grigore este nascut in 6 august 1943, pare foarte plauzibil, insa totusi parca nu-mi vine sa cred ca acest om cu alura atat de tinereasca are totusi 50 de ani de cariera. E de invidiat...
Asadar, Dan Grigore pe scena Salii Palatului, in compania Orchestrei Filarmonicii din Dresda si a dirijorului spaniol Rafael Frühbeck de Burgos. In program: celebra Rapsodie de Serrghei Rahmaninov pe o tema de Paganini. Probabil ca nu intamplator si-a ales Dan Grigore aceasta lucrare: i se potriveste manusa.
Am admirat dincolo de tehnica (nu mai vorbim de acest subiect cand ne referim la pianisti de asemenea calibru – e de la sine inteles ca tehnica este sclipitoare), capacitatea lui Dan Grigore de a crea o adevarata lume a culorilor, a nuantelor. Mi-a placut foarte mult interpretarea Variatiunii a 18-a din aceasta rapsodie de Rahmaninov, celebra tema a filmului "Undeva, candva" (si am observat ca odata cu acea tema in sala s-a simtit un fior: "aha, recunoastem si noi muzica asta"), interpretare echilibrata, nici prea calda, nici prea rece, insa foarte vibranta.
Intr-un cuvant, Dan Grigore a demonstrat cu prisosinta ca ramane ceea ce noi toti stim ca este: un urias al pianisticii, nu numai romanesti, dar si internationale, o dovada in plus fiind si interpretarea celor doua bisuri pe care publicul le-a solicitat, diferite, insa la fel de admirabil redate: "Zborul carabusului" de Nikolai Rimski Korsakov (virtuozitate ametitoare) si delicata sonata de Domenico Scarlatti. Cat despre orchestra, spun sincer ca in Rapsodia de Rahmaninov mi s-a parut ca uriasul Grigore o domina fara drept de apel.
Orchestra raspundea greoaie la cererile dirijorului, avea uneori probleme in a ataca odata cu solistul, interventiile cu alura solistica nu aveau relief. Probabil ca foarte versatila si colorata rapsodie nu prea se potrivea acestei orchestre obisnuite mai ales cu tutti-uri in forte si mase sonore compacte.
Partea a doua a concertului a fost dedicata unei opere de Manuel de Falla, La vida breve, alaturi de Orchestra Filarmonicii din Dresda pe scena evoluand Corul National al Spaniei (o sonoritate foarte frumoasa, compacta, o aparitie foarte potrivita in aceasta opera) si o serie de solisti, toti din Spania.
Nu sunt un fan al ideii de opera in concert, pentru ca opera presupune o anumita pregatire preliminara pentru ascultator, tocmai pentru ca nu asculti doar muzica, ci urmaresti si actiunea. In programul de sala pus la dispozitie de organizatori nu se regasea decat o descriere a operei, nu si subiectul ei, astfel incat cei mai multi spectatori s-au transformat ad hoc in dezlegatori de mistere – cine, pe cine cine interpreteaza dintre cantaretii de pe scena?
Bine macar ca pe doua retroproiectoare se putea citi traducerea celor cantate pe scena, ceea ce fara indoiala a contat foarte mult. Insa, totusi, ideea de a canta o astfel de opera in concert sau mai curand modul cum a fost ea realizata, mi s-a parut totusi nepotrivit.
Subiectul se refera la o fata saraca indragostita de un baiat bogat care o tradeaza marsav si se insoara cu alta, bogata ca si el, iar saraca Salud moarte de durere. Cum poti sa realizezi suferinta celei tradate in dragoste, confruntate cu cel care acum nu vrea sa o mai cunoasca cand in fata ta sta o cantareata pe chipul careia nu se gaseste nimic din suferinta, ci mai curand preocuparea de a da paginile textului muzical? Sau cum sa-ti inchipui ca Salud a murit, cand pur si simplu cantareata se aseaza, cu destula morga inca, pe scaunul ce-i fusese rezervat pe scena?
Nici vocile solistilor nu mi s-au parut iesite din comun si probabil ca as fi plecat cu un gust amar daca cele doua momente orchestrale principale din opera, de altfel, redate cu nerv si patos de Orchestra Filarmonicii din Dresda, nu ar fi fost insotite de o demonstratie de flameco.
Dansatoarea, imbracata in rosu ca focul, a fost cea care a reusit sa surprinda cel mai bine sensul muzicii lui de Falla, transformandu-se dintr-un accesoriu, in personajul principal. Nu degeaba a si fost aplaudata cel mai mult de publicul din sala... In rest, Tariceanu, care nu a stat in loja oficiala, a salutat-o in pauza pe Aura Urziceanu si apoi a facut poza cu un japonez, iar fotograful se lauda dupa aceea la telefon: "Bai, am facut poza cu Tariceanu!".
Comentariile, le las pentru voi....