Raluca Jipa (22 de ani), a emigrat în Italia în această toamnă. Motivul pentru care a decis să plece a fost apropierea de mama sa, care locuieşte de un an în Torino. În acest moment, românca se acomodează noii societăţi. Etapele aceastei schimbări, dificultăţile întâlnite şi sentimentele legate de viaţa într-o ţară nouă sunt redate în diferite articole publicate pe blogul său. Ultimul dintre acestea surprinde diversitatea, o imagine cosmopolită a marilor oraşe occidentale.

Cotidian. Tot ceea ne înconjoară este, în esenţă, cotidian. Puţini dintre noi dau însă atenţie lumii înconjurătoare şi persoanelor întâlnite, întâmplător, în decursul zilei.

De când sunt în acest oraş, numit de unii “dorinţă”, de alţii “calvar” şi alteori “acasă”, pentru a mă putea deplasa din cartierul în care locuiesc până într-o zonă ceva mai activă, mai zumzăitoare, trebuie să iau tramvaiul nr. 4.

Nimic nu este ca acasă. Nici măcar tramvaiul nu opreşte dacă nu îl faci atent. Sunt staţii peste tot, dar nu opreşte în fiecare. Totul este în funcţie de dorinţele tale. Simţi ca eşti cumva lăsat să deţii controlul, însă, în substrat, nu este aşa. Tot condus de el eşti! Eşti condus de monotonie şi de obişnuinţă. Aceaşi rută în fiecare zi! Aceleaşi şine lustruite de roţile metalice şi tăioase.

Urc în tramvai şi îmi găsesc un loc la geam. Mă aşez cu gândul că voi contempla oraşul cu blocurile lui anacromatice şi puse la întâmplare, fără un plan urbanistic bine pus la punct. Însă, ceva îmi atrage atenţia. Un sunet suav şi o voce cunoscută. Stau câteva secunde şi încerc să îmi dau seama unde am mai auzit acel glas. Nu după mult timp, realizez că nu vocea îmi este cunoscută, ci limba. Mă gâdilă la urechi şi îmi oferă o senzaţie de cald, de bine.

Mă face să mă simt acasă: este ROMÂNA!

Cât este de plăcut! Dar senzaţia nu durează. Altceva întrerupe “melodia”. Este o altă limbă. Mă uit avidă de cunoaştere în jur şi observ un omuleţ zgribulit de răceala aerului de afară, vorbind la telefon. Parcă se ceartă cu cineva, însă nu pot fi atât de sigură.

Este, totuşi, o limbă pe care nu o cunosc. Nu mă pot decide dacă este japoneză, chineză sau coreană, iar chipul nu i-l pot vedea. Stă cu spatele. Mă las păgubaşă şi încep să mă uit în jur, căutând, din vedere, acea persoană care îmi oferise atâta căldură prin simpla rostire a cuvintelor.

Nu reuşesc să îl localizez, iar panorama mă frapează. Mă uit la chipurile oamenilor şi gândul îmi fuge instantaneu la Biblie, la Noe. Tramvaiul se transformă rapid într-o arcă. De data aceasta nu este populată cu animale din fiecare specie, ci cu oameni din diferite colţuri ale lumii.

Simţurile îmi sunt ascuţite şi curiozitatea nu îmi dă pace. Aşa că observ cum suntem cu toţii în acest “tub pe şine”: români, chinezi, musulmani, spanioli, portoricani, cehi şi polonezi. Toate aceste naţii, pe o singură rută. Mergem în linie dreaptă, amestecându-ne cu italienii. Este un amalgam nebun de limbi şi de culturi. Mă simt obosită!

Fiecare cu figura şi cu probleme lui. Unii gesticulează agitaţi, fără a reuşi să se facă înţeleşi. Alţii povestesc parcă poveşti fantastice şi se amuză de cine ştie ce lucru. Este un amalgam de sentimente. Te simţi exclus şi îndepărtat, pentru că nu reuşeşti să întelegi cuvintele ce zboară în jurul tău.

În acelaşi timp, realizezi că nu eşti singurul în situaţia de a fi străin într-o ţară străină! Totul, până la urmă, îţi dă o senzaţie de căldură, de pace, de convieţuire în perfectă armonie cu tot mapamondul.

Te simţi oarecum liber să vizitezi despre fiecare naţiune întâlnită în acest tramvai nr. 4.Şi l-am putea numi, puţin forţat, “un tramvai numit dorinţă”!  

Sursa: Raluca Jipa - blogul unei românce din Torino