„În noaptea timpului”, romanul lui Antonio Muñoz Molina, este un roman-fluviu despre sângerosul Război Civil din Spania, cu o scriitură ce amintește de Lev Tolstoi sau Ernst Hemingway.

Mulțimea de personaje, în care se amestecă ficțiuni cu figuri reale, rutina din vreme de pace, cât și violența grotescă a războiului face portretul unei lumi care dispare odată cu o mare iubire, aceea a protagonsitului. 

 Arhitectul Ignacio Abel, a cărui poveste de dragoste se desfășoară în paralel cu povestea de război din Spania, plecă din Madridul mutilat spre New York. Printre războaie exterioare și interioare, viața se construiește neîncetat, printre dorințe și suferințe, dragostea trăiește tulbure, asemenea epocii în care s-a născut.

Prin condiţia socială a personajelor sale, cititorul este introdus într-un Madrid literar (prin evocarea unor figuri precum Federico García Lorca, José Moreno Villa, Juan Alberti), arhitectural (prin menţionarea unor spaţii reprezentative în spaţiul iberic, precum Oraşul Universitar, cinematograful Capitol, clădirea Telefónica, dar şi european, precum Şcoala Bauhaus sau Turnul Einstein din Potsdam), politic (prin intervenţia vocilor lui Juan Negrín, Manuel Azaña sau José Bergamín).

„Un fel de Război și pace pentru Războiul Civil din Spania, extraordinarul roman al lui Molina urmărește o mulțime de personaje, amestecând ficțiuni cu figuri reale, creionând atât rutina din vreme de pace, cât și violența grotescă din vreme de război.“ Publishers Weekly

„Cartea lui Antonio Muñoz Molina e aproape insuportabil de frumoasă: la fel ca toate clipele de iubire nebună“, spune Marin-Mălaicu Hondrari

Antonio Muñoz Molina este membru al Academiei Regale Spaniole din 1995, iar între 2004-2006 a fost director al Centrului Cultural Cervantes din New York. După ce a studiat istoria artei la Universitatea din Granada și jurnalismul, a debutat în anul 1984 cu volumul „El Robinson urbano”,urmat de mai multe lucrări, printre care „El Invierno en Lisabona ”(1986), tribut adus jazzului și romanului noir. Pentru acest roman autorului i s-a decernat Premiul National pentru Literatură în Spania.

Prin amabilitatea Editurii Nemira, vă prezentăm un fragment revelator din acest roman.

„Dar cine mai poate să oprească incendiul atunci când s-a aprins şi când flăcările cuprind zidurile, când căldura face să explodeze geamurile, cine potoleşte furia celui ofensat sau pune capăt şirului de morţi?

Cine va ţine socoteala, lista alfabetică a numelor ce crește cu fiecare minut, precum cartea de telefoane a unui oraş imens, oraşul spaniol al morţilor, care continuă chiar acum să se extindă – în timp ce trenul înaintează spre nord pe malul fluviului Hudson, în timp ce roţile sună ritmic pe şinele de tren – în noaptea îndepărtată din Madrid, pe maidane şi în şanţuri, de ambele părţi ale liniei sfâşiate a frontului, chiar dacă pare cu neputinţă de închipuit, privind la curgerea lină a apei, la întinderea de cupru şi aur a pădurilor desfăşurându-se de o parte şi de alta a ferestrei, chiar în această clipă, bezna şi moartea au pus stăpânire asupra unei ţări unde noaptea s-a lăsat de acum câteva ceasuri.

În nopţile sinistre de vară din Madrid, Ignacio Abel aştepta zadarnic în dormitorul său, pe întuneric, să-l cuprindă somnul, ascultând uneori rafalele de armă şi motoarele automobilelor circulând cu toată viteza pe străzile pustii, revoltându-se cu furie tardivă şi inutilă asupra obişnuinţei faţă de inevitabil, asupra fatalismului în faţa dezastrului necesar. Umilit de propria neputinţă, se încăpăţâna să răstoarne în închipuire mersul trecutului: el singur, înfruntând nălucile, preschimbând faptele sale şi pe ale cunoscuţilor şi până şi pe ale figurilor din viaţa publică, răzvrătindu-se împotriva propriei orbiri şi ruşinându-se prea târziu de ea. Contrazicând cu fervoare pe cineva cu care nu voise să discute cu câteva luni în urmă, cineva pe care îl auzise spunând aceleaşi lucruri ca toată lumea, și anume că, de fapt, nu se întâmpla nimic şi că situaţia nu era aşa de gravă, așa că nu avea de ce să se îngrijoreze, sau că avea să se întâmple ceva îngrozitor despre care nimeni nu putea să spună exact ce va fi, dar că era prea târziu ca să mai poată fi evitat şi că poate era mai bine aşa, pentru că furtunii iminente care întârzie să se dezlănţuie, făcând aerul tot mai irespirabil, îi e de preferat izbucnirea torenţială. Se spunea că nu se poate opri mersul implacabil al Istoriei; Acum ori Niciodată; Niciun Pas Înapoi; Revoluţie sau Moarte; Zdrobiţi Hidra Bolşevică; Poporul Muncitor va naşte în Sânge şi Durere o Nouă Spanie Glorioasă; Armata Trebuie să Fie din Nou Coloana Vertebrală a Patriei.

Afişe cu litere mari, negre şi roşii, proaspăt lipite pe pereţi; braţe musculoase, mandibule violente, braţe deschise; anunţuri publicitare pentru coniac şi coride; siluete de uriaşi pictate pe prelate mari, agăţate de faţade, proclamând în egală măsură începutul Revoluţiei şi premiera vreunui film cu bandiţi andaluzi; la radio se tot repetau până la maxima îngreţoşare imnuri politice, marşuri militare şi o voce foarte ascuţită, care cânta în stil flamenco Mi jaca sau La hija de Juan Simón, proclamaţiile răguşite ale oratorilor răsunând într-o arenă de tauri: Să smulgem totul din rădăcini ca să lăsăm să înflorească în voie Revoluţia Libertară! Să-i distrugem pe cei care s-au aruncat în luptă doar ca să ne distrugă! Din sângele martirilor noştri răpuşi de gloanţele crude ale asasinilor bolşevici va creşte sămânţa viguroasă a unei Spanii noi.

Trăise şi el precum ceilalţi, buimac şi neliniştit, cuprins de accese de greaţă, teamă şi lehamite, prizonierul obligaţiilor şi al dorinţelor sale, fără vreme să se uite în jur, observând poate anumite semne, dar fără să se oprească pentru a se gândi la sensul prorociei lor. Era ceasul lichidărilor, iar acestea trebuiau să fie totale şi absolute. Ce putea el să ştie sau să remedieze, dacă nu vedea nimic, dacă nu fusese în stare să evite ca Adela să găsească acea cheiţă de la încuietoarea secreterului, dacă nu observase cum i se schimba expresia feţei zi după zi în ultimele luni, tonul vocii, privirea? Ceea ce s-ar fi putut evita era acum cu neputinţă de remediat. Trădătorii să nu se aştepte la milă, pentru că nu vom avea milă faţă de nimeni. Pe 12 martie, la ora opt şi jumătate dimineaţa, poliţistul însoţitor José Gisbert rămâne cu ochii aţintiţi asupra profesorului universitar socialist Luís Jiménez de Asúa, căruia tocmai i-a salvat viaţa acoperindu-l cu propriul corp, pentru a-l apăra de gloanţe; înainte să moară, îi spune cu un fel de uimire, în timp ce un şuvoi de sânge îi ţâşneşte pe gură, apucându-i reverele perdesiului cu amândouă mâinile: „M-au omorât, don Luís.“ Morţii cărora nimeni nu avea să le restituie vieţile erau puţini, faţă de cei sortiţi morţii pe viitor. Plutonierul Reyes era un jandarm de vreo cincizeci de ani, gata de pensionare, care asista îmbrăcat în civil la marşul de Ziua Republicii, foarte aproape de tribuna prezidenţială, când deodată se petrece ceva surprinzător, un vârtej de oameni la fel de inexplicabil precum vântul stârnit din senin în primăvara aceea capricioasă: nişte necunoscuţi îl ucid cu o salvă de gloanţe şi apoi se pierd în mulţime, fără ca nimeni să-i poată identifica.

În noaptea de-acum călduroasă de 7 mai, căpitanul José Faraudo, republican şi socialist de seamă, iese cu soţia după cină la o plimbare pe strada Lista; la colţul cu Alcántara, nişte tineri se apropie pe la spate şi trag de foarte aproape, în timp ce soţia crede, buimăcită, că a auzit petarde şi că soţul ei s-a împiedicat de ceva. O avalanşă sau o prăbuşire ori o alunecare de pământ îşi urmează propriile legi dinamice. De îndată ce o catastrofă a ajuns într-un anumit punct, un incendiu nu mai poate fi oprit până când nu a mistuit materia din care se hrăneşte. Figurine umane minuscule gesticulează pe marginea vâlvătăii, aruncă apă care se evaporă înainte să atingă flăcările sau care chiar le înteţeşte, strigă din toate puterile, iar vuietul focului le acoperă vocile ridicol de subţiri. Căpitanul Faraudo a căzut cu faţa la pământ în apropierea vitrinei luminoase a unei agenţii de voiaj, unde Lita Abel şi fratele ei priveau în fiecare seară macheta unui transatlantic pe linia Hamburg–New York, precum cel despre care îşi imaginau că îi va duce în America la începutul toamnei. Senzaţia de alarmă fizică dinaintea cuvintelor scrise cu litere uriaşe sau amplificate de megafoane o avusese pentru prima dată, imediat ce ajunsese în Germania, în 1923: cuvintele scrise pe afişe şi pe pancartele manifestanţilor, umplând pieţe întregi cu o forţă sonoră pe care el nu o mai experimentase până atunci; cuvinte ca nişte interjecţii, ca descărcarea unor arme, deşteptând mugetul mulţimii sau înăbuşindu- l, izbucnind asupra oamenilor cu violenţa metalică a megafoanelor imense, multiplicate şi omniprezente în aparatele de radio. Când a plecat el în Germania, în Spania erau puţine şi nu aşa de puternice. La Berlin şi, mai târziu, la Weimar, greutăţile întâmpinate cu limba străină şi ignorarea circumstanţelor precise pe care le traversa ţara transformau manifestaţiile politice în spectacole de o agresivitate ameninţătoare şi primitivă: revărsări nesfârşite de stindarde, imnuri războinice interpretate de fanfare, mărşăluirea în pas marţial a mii de picioare, mulţimi de veterani în uniforme ponosite, exhibându-şi fără rezerve varietatea înspăimântătoare a mutilărilor; undeva la un balcon, în capăt, aproape invizibilă, o mogâldeaţă care abia dacă se distingea, dar ale cărei strigăte erau dilatate de megafoane deasupra capetelor imobile ale mulţimii şi se pierdeau în atmosferă ca ecourile unei bătălii îndepărtate.

După treisprezece ani, Ignacio Abel vedea cu groază cum oraşul şi ţara lui erau înghiţite de aceeaşi inundaţie. În arena pentru luptele cu tauri din Zaragoza, în arşiţa unei amiezi de mai, gâtlejurile înflăcărate şi răguşite ale oratorilor anarhişti proclamau manifestarea iminentă a amorului liber, abolirea statului şi a armatelor şi comunismul libertar. În arena din Madrid, în mijlocul unui vârtej necuprins de steaguri roşii, în faţa unui portret mare cu Lenin, don Francisco Largo Caballero, aclamat de zeci de mii de gâtlejuri precum un Lenin spaniol, întrezăreşte ca un bătrân profet apocaliptic instaurarea Uniunii Republicilor Iberice Sovietice, colectivizarea pământurilor şi a fabricilor, anihilarea burgheziei şi a exploatării omului de către om.”