După o călătorie de câteva ore cu un autobuz care văzuse, la viaţa lui zile mai bune, am ajuns la Quepos după lăsarea întunericului. Fără să zăbovesc, am sărit în autobuzul de Manuel Antonio şi iată-mă, pe la mizul nopţii, în pragul Hotelului Costa Linda. Cum pierdusem numărul de telefon al hotelului, nu am reuşit să-i anunţ de întârziere, iar povestea mea despre aventurile pe PanAmericana nu a impresionat pe nimeni: camera pe care o rezervasem fusese dată altuia.
Cu ruscacul în spate, am început să bat la uşile hotelurilor primind mereu acelaşi răspuns: e sâmbătă, nu avem nimic liber.
Exact când începusem să-mi fac planuri cum să dorm pe plajă, am găsit o cameră liberă la un hotel de cinci stele, cu totul nepotrivit pentru un călător ca mine: aer condiţionat, satelit, apă caldă.
Pe la prânz, mareea dă înapoi trei sferturi din plajă Duminică m-am trezit cu noaptea-n cap (cred că n-am să mai menţionez asta de acum încolo, în fiecare dimineaţă m-am dat jos din pat înainte de răsărit) şi am pornit spre plajă.
O privelişte care îţi taie respiraţia: dealuri pline de vegetaţie înconjoară plaja din trei părţi, iar în faţă netezimea oglinzii Pacificului e stricată de valurile care par a nu se opri niciodată şi de stâncile care sparg suprafaţa din loc în loc. Parcul Naţional începe chiar de aici şi puteam auzi cu toată claritatea strigătele maimuţelor urlătoare.
Am luat plaja la picior cale de vreo doi kilometri. Primul lucru care mi-a sărit în ochi a fost îngustimea ei, părea cam un sfert din ce văzusem în poze. Apoi mi-am dat seama că mareele trebuie să aibă vreun amestec în asta.
Pe la ora prânzului mi s-a confirmat „teoria”. Odată cu „lăsarea” oceanului, lăţimea plajei a crescut într-atât încât îţi trebuiau minute bune să ajungi la spartul valurilor.
Aplauze pentru apusul soarelui M-am întors la Costa Linda, care, da, e numai la 80 de metri de plajă, şi mi-am luat în primire camera, o cameră numai pentru mine la preţ de dormitor comun!, mi-am scos prosopul din rucsac şi am fugit înapoi la plajă, luând hotărârea, în alergare, că voi sta cel puţin cinci zile în locul ăsta.
Valurile continue şi clima de rai crează şi la Manuel Antonio ecosistemul perfect pentru acea specie care s-a răspândit din British Columbia canadiană până la Santiago de Chile, surferii.
Am privit surferii până la apusul soarelui când m-am trezit înconjurat de o mulţime de oameni extaziată de priveliştea unui asfinţit cum nu se mai văzuse. Am înţeles imediat de ce au început cu toţii să aplaude în secunda în care soarele trecea dincolo de linia orizontului. Am aplaudat şi eu mulţumindu-i Mamei Naturi pentru clipa de măreţie.
Odată cu plecare soarelui, s-au aprins luminile pe terase şi a început muzica. Lumea a întors spatele plajei şi s-a îndreptat către restaurante. Muzica amestecată venind din toate direcţiile, luminile calde, sporovăiala veselă şi lipsită de griji a celor aşezaţi la mese sau cocoţaţi pe scaunele de bar făceau atmosfera aceea aparte şi unică pe care o găseşti doar în lumea latină. M-am mai plimbat printre terase ascultând frânturi de cântece până m-a răpus somnul.
A doua zi eram din nou pe plajă. Mi-am dat seama că, după numai două zile, riscam să intru în rutină, duşmanul backpacker-ului. Dar nu m-am opus, era prea frumos, prea relaxant. Am închis ochii şi m-am întins pe prosop ca să sar în sus câteva secunde mai târziu când am simţit colţii unui câine căutându-mi glezna.
Despre mine Mă numesc Bogdan Stadniciuc, m-am născut la Bucureşti şi am trăit în România până în 1993. De-a lungul întregii mele copilării, am călătorit prin toată ţara cu părinţii şi bunicii mei. Cred că aşa am ajuns să iubesc aventura drumurilor.
În 1993 ne-am stabilit în Canada. Am intrat în rutina şcolii, liceul şi universitatea legându-mă de casă pentru mulţi ani. Absolvirea cursurilor mi-a oferit prilejul primei călătorii cu rucsacul în spate. În 3 luni am străbătut aproape întreaga Europă.
Următorii şase ani i-am petrecut lucrând în domeniul financiar fără ca dorinţa de a călători să mă părăsească vreo clipă. Şi când vorbesc despre călătorii, nu mă gândesc la ieşiri de o săptămână într-o staţiune all-inclusive.
Într-un final, am decis să sacrific puţin din existenţa mea personală şi profesională pentru a porni în căutarea lui „Pura Vida!”.
Preluare din ziarul Acasa, din Toronto, Canada