Războiul Emu a fost o operațiune militară menită să abordeze problema emu-urilor, păsări mari incapabile de zbor, care distrugeau cantități mari de culturi în Australia de Vest. Campania a durat din noiembrie până în decembrie 1932.
Trei membri ai Artileriei Regale Australiene au fost desemnați să sacrifice aproximativ 20.000 de emu-uri folosind mitraliere. Decizia a fost luată ca răspuns la petițiile fermierilor locali care se plângeau că emu-urile le distrug culturile. După două luni, s-au raportat mai puțin de 1.000 de emu-uri ucise. Eșecul a fost subiect de ridicol național și internațional.
Guvernul australian a declarat război păsărilor emu
Păsările emu au populat Australia de mii de ani. Sunt recunoscute trei subspecii, care trăiesc în nordul, sud-estul și sud-vestul Australiei. O a patra subspecie, acum extinctă, trăia în Tasmania. Emu-urile migrează frecvent sute de kilometri în cursul unui an în căutare de hrană și apă.
În 1922, guvernul australian a schimbat statutul emu-urilor din specii protejate în „dăunători”. Schimbarea a venit ca răspuns la distrugerea unor cantități mari de culturi vitale, precum grâul. Emu-urile deseori distrugeau gardurile fermierilor, creând găuri prin care pătrundeau și alte dăunători, precum iepurii, provocând și mai multe daune. În plus, când emu-urile mâncau culturile, ele călcau și distrugeau plantele din jur. În 1932, o migrație neobișnuit de mare, cauzată de secetă, a dus la daune masive ale culturilor de grâu în Australia de Vest, în special în districtul Campion.
Agricultura din districtul Campion era dominată de veterani ai Primului Război Mondial. Aceștia au fost stabiliți pe terenuri marginale ca parte a unui program guvernamental. Acești fermieri neexperimentați s-au confruntat cu dificultăți de la început, și până la momentul Războiului Emu, un sfert deja abandonaseră terenurile.
Migrația pe scară largă a păsărilor avea potențialul să producă pagube economice serioase regiunii, în mijlocul Marii Depresiuni Mondiale. Deși fermierilor li s-a permis să împuște emu-urile, resursele lor erau limitate, ceea ce i-a determinat să solicite asistență guvernamentală. Ministrul Apărării, George Pearce, a considerat că trimiterea soldaților profesioniști pentru a ajuta fermierii ar demonstra că guvernul ia în serios preocupările veteranilor.
10.000 de cartușe de mitralieră contra 50 de păsări
În noiembrie 1932, trei membri ai Artileriei Regale Australiene au călătorit în districtul Campion: maiorul Gwynydd Purves Wynne-Aubrey Meredith la comandă, sergentul S. McMurray și soldatul J. O'Halloran. Grupul avea două mitraliere automate Lewis și 10.000 de cartușe. Ei erau însoțiți de un operator de film.
Pe 2 noiembrie, cei trei membri ai echipei au folosit tactici de formație împotriva unui grup de aproximativ 50 de emu-uri. Când soldații au deschis focul, păsările s-au împrăștiat în toate direcțiile, devenind ținte extrem de dificile. Pe 4 noiembrie, soldații au pus la cale o ambuscadă pentru emu-uri la o sursă de apă. Gloanțele mitralierei s-au blocat după doar câteva focuri și emu-urile s-au împrăștiat rapid.
După trei zile de operațiune, doar aproximativ 30 de emu-uri au fost ucise. Fermierii au încercat să conducă emu-urile folosind camioane, dar acest lucru s-a dovedit ineficient.
Un soldat a încercat să tragă dintr-un camion, dar emu-urile erau mai rapide decât camioanele pe teren accidentat, iar mitralierele erau greu de țintit. S-a evidențiat și o altă problemă. Emu-urile au piei dure, iar un glonț care le atinge rar duce la moarte sau rănire severă. De asemenea, era dificil să se evalueze eficiența imediată a unui atac, deoarece unele emu-uri continuau să alerge după ce erau împușcate și mureau ulterior din cauza rănilor.
Soldații australieni au fost învinși de păsări
Până pe 8 noiembrie, eșecul „Războiului Emu” fusese mediatizat pe scară largă. Membrii Camerei Reprezentanților din Australia au ironizat situația, spunând că dacă cineva merita medalii în urma conflictului, aceștia erau emu-urile, care „au câștigat fiecare rundă”. Meredith și echipa sa s-au retras pe 8 noiembrie, dar fermierii locali au cerut întoarcerea lor.
Meredith a raportat ulterior că 986 de emu-uri au fost ucise între 12 noiembrie și 10 decembrie, cu încă 2.500 murind ulterior din cauza rănilor. Aceste numere au fost contestate, dar chiar dacă sunt corecte, raportul dintre gloanțele folosite și victime a fost considerat prea mare pentru a justifica continuarea operațiunii.
S-a clarificat curând că un emu din fiecare grup acționa ca observator pentru a avertiza celelalte păsări, oferindu-le timp să scape. Meredith a declarat public că emu-urile pot „înfrunta mitralierele cu invulnerabilitatea tancurilor”. Astfel de declarații au făcut acțiunea militară împotriva emu-urilor din ce în ce mai nepopulară, iar oponenții au argumentat că un astfel de tratament al emu-urilor era inuman.
În cele din urmă, emu-urile au fost considerate „învingătorii” războiului. Până în 1934, guvernul a început să furnizeze fermierilor muniție și a creat recompense pentru vânătoarea de emu-uri. Aproximativ 57.000 de recompense pentru emu-uri moarte au fost revendicate în șase luni. Singura apărare permanentă împotriva emu-urilor s-a dovedit a fi extinderea gardurilor pe distanțe lungi. Cu toate acestea, această măsură a fost controversată, iar autoritățile au fost acuzate că pun în pericol supraviețuirea emu-ului ca specie prin împiedicarea migrațiilor lor. Emu-urile sălbatice din Australia au devenit protejate prin Legea pentru Protecția Mediului și Conservarea Biodiversității în 1999, potrivit Discover Wild Life.