Îndrăgostit de o româncă şi de versurile lui Gellu Naum şi Nichita Stănescu, poetul nigerian Uche Nduka priveşte la România de peste drum de Casa Poporului.
Se întâmplă ca uneori, noaptea, nigerianul Uche Nduka, autor a şapte volume de poezie scrise în limba engleză, să fie trezit din somn de zgomotul de pe şantierul ce se cască vizavi de blocul bucureştean unde s-a mutat de câteva săptămâni. A aflat că acolo, chiar lângă Casa Poporului, se ridică o biserică uriaşă, Catedrala Mânturii Neamului. Controversata şi mediatizata construcţie din ţara asta nouă, România, despre care Uche încă mai învaţă, îl face să zâmbească. Uche, fiu de pastor reformat, zâmbeşte, amuzat, când spune, arătând pe fereastră: "E incredibil ce vor să facă!".
Uche se amuză des în ultima vreme. Se miră încontinuu de când a ales să testeze Bucureştiul ca loc de inspiraţie şi de viaţă. Spune că a venit aici în primul rând din dragoste pentru Ioana, prietena lui din România, o activistă pentru drepturile omului pe care a cunoscut-o, iniţial, ca în multe poveşti moderne, prin internet.
Apoi, aici a descoperit că mulţi dintre poeţii săi preferaţi erau români. Uche Nduka a fost iremediabil dat pe spate de greutatea descoperirii sale. De atunci, nu mai e nicio supriză să dai de el prin Bucureşti, cu un volum de Marin Sorescu sau Nichita Stănescu, în geantă. Harta cu jucării
Dacă îl asculţi pe Uche, începi să crezi că Bucureştiul e printre cele mai frumoase locuri ale lumii. Nu puţini i-au sugerat că e nebun să dea New York-ul, oraş unde a trăit, printre poeţi, în ultimii ani, pe experienţa românească. Dar Uche Nduka e ceea ce s-ar numi un cetăţean al întregii lumi.
Scurtând traseul său spectaculos, afli că a plecat din Nigeria în 1994, când avea 31 de ani, din cauza regimului militar. A trăit, timp de nouă ani, iniţial cu o bursă pentru scriitori de la Centrul Goethe, în Bremen, Germania. Aici a şi predat, part-time, literatură africană, pentru a părăsi apoi munca la lucrarea sa de doctorat ca să se mute în Amsterdam, capitala Olandei. De aici a urmat experienţa americană, la New York, ca acum să se apropie de România.
Zâmbind, Uche îşi explică simplu rătăcirile prin lume. Toate liniile trasate drept graniţe pe harta lumii nu sunt pentru el decât dovezi că statele, în sine, sunt simple jucării. "Ce sunt ţările, ca entităţi, decât mecanisme artificiale, inventate? Sunt ca jucăriile. Unii oameni le iau în stăpânire, te înconjoară cu arme şi spun să-ţi trăieşti viaţa într-un anume fel", spune nigerianul.
"Trebuie să fii natural în orice mediu"
Uche tocmai ce s-a întors de la o plimbare. În tricolul lui alb, pe care scrie mare "Canada", e relaxat şi binedispus. Iese des, de unul singur uneori, din casă. Explorează. "Mă "lovesc" de zidul de la Casa Poporului, din faţă, şi apoi tot merg de-a lungul lui, apoi pe Calea Victoriei", glumeşte poetul african. N-a simţit până acum priviri lungi în jurul lui, deşi auzise despre România că ar fi o ţară rasistă. Peste tot pe unde călătoreşte, însă, Uche are o strategie.
"Cred că e oribil pentru orice om care vine într-o ţară să fie mereu cu ochii după lucruri ca rasismul. E ca şi cum ai atrage să ţi se întâmple. Cred că trebuie să fii natural în orice mediu intri. Rasism e peste tot. Dacă mergi în ţara mea, sunt rasişti şi acolo", spune Uche.
Preferă să povestească, în ton de glumă, o experienţă trăită pe la ora prânzului. Pe Calea Victoriei, un grup de bărbaţi l-a văzut şi au început să strige după el: "How are you, my friend?". "Am fost mişcat! Am zis: Bun! Încep să mă integrez!", râde nigerianul. Pe urmele poeţilor români
Pe vremea când bântuia prin cluburile de poezie ale New Yorkului, nici acum un an, Uche nu şi-a imaginat vreo clipă că va ajunge în România. Deşi, în viaţa lui, România se insinuase, discret, de ani de zile, tot prin poezie.
"După ce am cunoscut-o pe Ioana şi am venit prima dată aici, în martie, am descoperit că foarte mulţi dintre scriitorii de la care am învăţat atât de mult şi care mie îmi plac sunt români! Am fost uluit. Pentru că eu îi descoperisem din lecturi independente, din cărţi găsite la anticariat, în traducere. Paul Celan, Tristan Tzara, Gherasim Luca, Gellu Naum, toţi oamenii ăştia pe care eu i-am citit în traducere sunt din România! Şi am stat şi m-am gândit: cum de ei sunt români şi mie îmi plac atât de mult? Aşa că venirea mea aici a fost clar un semn", spune poetul. Nu e ceva complicat. Şi-a zis, pur şi simplu, că vrea să păşească pe unde au păşit şi ei.
"Bucureştiul e punk"
Totuşi, Bucureştiul nu e Amsterdam. Nu e nici Bremen şi în niciun caz New York. Poate că are totuşi ceva din Nigeria, de Uche spune că a avut un sentiment "familiar" plimbându-se pe străzile astea. Spune că are legătură mai degrabă cu un aer cultural pe care, cu un ochi proaspăt, îl regăseşte aici.
"Sunt ca într-un pelerinaj. Am fost uimit să văd câte statui cu scriitori aveţi, câte străzi le poartă numele. E o ţară foarte culturală. În ţara mea nenorocită toate străzile au nume de generali, de idioţi, de bigoţi, de escroci. În România străzile au nume de poeţi! Aşa că poate ăsta e locul unde a trebuit să ajung. Sunt privilegiat să fiu aici. E un loc unde poţi lucra, care te inspiră", laudă nigerianul capitala României.
La o caracterizare concretă, oraşul i se pare unul "rustic". "Dar nu rustic în sensul de oameni muncind câmpul", râde Uche. "Ci, neşlefuit, are ceva aproape punk. E un oraş care te loveşte, îţi zice: "Uite ce e: îţi place sau nu, aşa suntem noi aici". Şi-mi place asta. Oraşul ăsta nu e ca un politician, nu are două feţe. Nu-ţi arată o faţă falsă pentru că vrea voturi sau bani". Plecarea lui Ceauşescu inspiră o poezie
Uche a căutat semne că România e un loc potrivit pentru un poet. A descoperit că uneori apar minuni de nicăieri. A aflat, de exemplu, prin aprilie, de George Brăiloiu, românul care a cumpărat, la licitaţia de la Paris, manuscrisele lui Emil Cioran, pentru a le aduce în ţară. "Am fost iar uimit", zice Uche. Şi-a zis din nou că e un loc perfect pentru un artist. La fel cum şi-a zis şi atunci când a aflat că printre revoluţionarii de la Televiziunea Română, din decembrie 1989, s-a numărat şi Mircea Dinescu.
"Adică a fost un poet care s-a dus la televiziune şi le-a zis oamenilor că sunt liberi? Asta e fantastic! Pentru mine descoperirea asta a fost fascinantă. Cine a ţipat: "Am câştigat! Am câştigat!"? Un poet. Şi atunci Bucureştiul mi s-a părut şi mai frumos. Acum am auzit că Mircea Dinescu e un om foarte bogat. Şi m-am gândit: cum Dumnezeu a ajuns aşa? Am fost foarte surprins. Dar oricum a rămas în istorie", se bucură nigerianul.
Zilele astea, Uche Nduka lucrează la un poem inspirat de capitala României. Schiţat tot după Revoluţia din 1989: "Poemul meu e inspirat de cum a fost Ceauşescu luat pe sus cu elicopterul. Mi s-a părut ceva pitoresc, imaginea în sine. Şi mai e şi faptul că lui nu-i venea să creadă că oamenii îl huiduie. Asta spune că era total nerealist şi cum cei din jurul lui erau nişte linguşitori, că nu i-au zis nimic adevărat". "Îl iubesc pe Nichita!" România e o ţară de poeţi, decretează Uche. Sunt mulţi, el îi ştie poate mai bine decât un student român la literatură. Zilele astea, preferatul lui e Nichita Stănescu. "Dar apoi mă gândesc că, pentru mine, e la competiţie cu Gellu Naum", adaugă. A citit şi Eminescu, dar i se pare "cam formal". "E un pic burghez. La Nichita sunt poeme despre adevăr, e miezul poeziei. Scriitura lui are mai multe voci. Nu poţi spune doar că are romantism sau filosofie. E uman. Reflectă experienţa sa. E foarte original. Ce am citit, de trei patru luni, în traducere mi-a plăcut tot".
De când l-a descoperit pe Nichita, îl citeşte în engleză, în paralel cu poezia în română. Ar vrea să poată scrie în română într-o zi. Şi-a făcut rost şi de CD-uri cu înregistrări cu vocea poetului. Într-una din zilele când se afla la New York, înainte de vizita de acum din România, şi-a luat liber de la slujba sa de la o editură americană pentru a-l asculta ore întregi recitând. "Dacă femeia mea îmi permite, pot să spun că îl iubesc pe Nichita!", glumeşte poetul şi râde, privind la Ioana. "E OK, amândoi îl iubim", se aude din partea ei. Ioana aduce apoi un volum de poezii de Nichita Stănescu. Uche îl deschide cu grijă, la o pagină oarecare, şi începe să citească. "Putându-le pe toate/ şi neputând nimica,/ pierdut-am pe Doina, pe Rodica./ Bat înecaţii-n ţărmuri!/ O, Doamne, vânăt bat!/ Eu stau şezând pe trepte/ la mine în palat...". Nu nimereşte "â" şi "ă", "ş" şi "ţ" din poemul stănescian, dar cumva nu mai contează. În cameră se lasă liniştea. Şi deodată, Uche exclamă încântat: "E muzică!!! E muzică pură!". "Am fost uimit să văd câte statui cu scriitori aveți, câte străzi le poartă numele. E o țară foarte culturală. În țara mea nenorocită toate străzile au nume de generali, de idioți, de bigoți, de escroci" Uche Nduka, poet
VIAŢA CA PROTEST "Furia nu e de ajuns"
Dincolo de poezie, Uche Nduka pare să fi fost mereu un revoltat. Spune că nu crede în autoritate, în politică, a protestat oriunde i s-a părut ceva nedrept. În România, pe stradă, uneori, vede feţe triste, gri. Dar crede că e "o falsă depresie printre români".
"Dacă ai fost sub comunişti ani de zile, va fi nevoie de generaţii întregi ca să ieşiţi din starea asta psihică. Pentru că nimănui nu-i place să fie sub papuc? Tinerii din ţara asta n-ar trebui să se simtă inferiori nimănui. Dar vreau să zic că nu e de ajuns să protestezi şi atât. Ci să şi faci ceva, să manifeşti ce ai vrea să vezi schimbat în viaţa ta. Furia nu e de ajuns. Spargi un geam sau două într-o zi, apoi stai în arest alte trei. Mi se pare de râs!".
Uche revine la poezie când vine vorba de proteste adevărate. "Sunt oameni ca Nichita Stănescu care au fost aici. Oameni care nu mai sunt în viaţă, dar sunt foarte prezenţi, dacă le atingi opera. Nichita e o prezenţă plină de vitalitate. Mai e Ana Blandiana. Ce au plantat ei e încă acolo. Marin Sorescu, la fel. Asta cred că e adevărata revoluţie", spune poetul. FUGA DE SUB ASEDIU
"Situaţia aceea, din Nigeria, mi-a răsturnat tot optimismul" Uche s-a născut în 1963 într-o Nigerie ai cărui locuitori s-au simţit, tot timpul, "sub asediu". N-avea cum să se simtă altfel nici el, în 1994, sub regimul militar al generalului Sani Abacha, când a decis să părăsească ţara.
"Nu puteai scrie un articol care să nu sune ca un omagiu pentru regimul militar, pentru că riscai să fii arestat. Au fost momente când prieteni de-ai mei care au scris despre regim au fost nevoiţi să se ascundă. Dar poliţia a venit la apartamentele lor şi le-a luat pe sus nevestele. A fost chiar un caz al uneia dintre aceste femei, care era însărcinată şi au luat-o, spunându-i "Stai cu noi, până când apare soţul tău". Asta era atitudinea regimului", povesteşte Uche. "Despre ce scrie nebunul?" Tensiunile erau în Nigeria natală ca o pâclă care făcea aerul irespirabil pentru oricine încerca să se manifeste artistic. Studenţii protestau, de aici universităţile au început să se închidă, mulţi dintre profesori s-au ascuns. "A afectat creativitatea artistică în toată ţara", concluzionează poetul nigerian.
El a făcut ce trebuia un poet să facă. A îmbrăcat în versuri albe revolta lui. "Nu-mi era frică să scriu aşa. Pentru că la conducerea unor astfel de regimuri autoritare sunt oameni foarte-foarte proşti. Sunt idioţi, nu înţeleg nimic din poezie. Stau şi se uită: "Despre ce scrie nebunul ăsta?". De asta se şi tem de scriitori. Pentru că sunt mai deştepţi ca ei. Şi ştiu că un cuvânt scris va dăinui, pe când ei vor dispărea. Că un cuvânt scris va ieşi în lume, iar lor le este frică de cel care scrie. De asta scriitorul este automat un duşman, în orice mediu autoritar", crede Uche Nduka.
"Cele mai multe crime se petrec când oamenii vor să fie relevanţi"
Cenzura era teribilă în Nigeria. Scriitorii, puţini, câţi erau, visau la evadare, cât le putrezeau cărţile prin edituri. Autorităţile motivau, cu rânjet: "Ştii cartea ta cea nouă? Nu avem cerneală să o tipărim". Sau: "Tiparul s-a stricat". "Aşa că ce poţi să faci? De exemplu, eu am şi acum un volum pe care l-au "acceptat" încă din 1993. Şi nici azi nu a ieşit de la tipar. Au trecut cât? 18 ani? Aşa că puteam lua decizia să stau să lupt. Dar cum să lupţi cu mâinile goale împotriva armelor şi bombelor?", spune Uche.
Se declară un norocos. Mai toţi nigerienii caută să fugă, spune. Aşa că el se simte bine cu rădăcinile sale africane, dar nici nu se declară vreun patriot.
Viaţa în Nigeria l-a învăţat că oamenii pot fi bestii uneori. "Pot fi barbari. Eu sunt o persoană în general optimistă. Dar situaţia aceea, din Nigeria, mi-a răsturnat tot optimismul. Şi am învăţat că cele mai multe crime se petrec atunci când oamenii vor să urce în ierarhie, vor să fie relevanţi. Până atunci am fost doar un idealist, un adolescent fericit care lua viaţa ca atare, de tipul "Hai să petrecem". Acum sunt aşa: e bine să ai un echilibru, să mergi şi pe calea luminoasă, şi pe cea tristă. Aceste două căi, păstrează echilibrul în univers", spune poetul.
ŢĂRI ADOPTIVE
Trei lecţii ale unui străin de profesie De prin ţările care l-au "adoptat" pe poetul nigerian, Uche nu pare să fi luat decât lucruri frumoase. A învăţat cât i-a trebuit din fiecare loc. Despre Germania a aflat că nu tot ce citise legat de rasismul printre nemţi e adevărat. "Citisem înainte în presă că nu o duc bine negrii acolo, că sunt mulţi neonazişti şi skinheads. Dar în tot timpul cât am locuit eu acolo, nu am trăit nicio experienţă rasistă. Asta nu înseamnă că nu există însă rasism în Germania", spune Uche. Şi a mai învăţat că e un loc bun pentru artişti. "Aş vrea totuşi ca germanii mai tineri să înveţe despre istoria lor, care este una sângeroasă. Nu poţi omorî atâţia oameni şi să mergi pe stradă, simţindu-te liber. Tinerii ştiu ce a făcut Hitler. Dar nu sunt aşa de impresionaţi de asta, cum mi-ar plăcea mie să fie. Când ţineam cursuri, am stat cu ei de vorbă despre asta. Mulţi mi-au zis: "Uite, e vorba de bunicul meu, eu n-am nicio legătură cu asta". Dar mie mi se pare că atunci când s-a întâmplat atâta rău, nu trebuie să uiţi niciodată. Trebuie să vizitezi mereu trecutul". Aerul din Amsterdam
"În Amsterdam a fost una dintre cele mai productive perioade din viaţa mea", trece Uche la experienţa olandeză. Trăia ieftin, una dintre cărţile sale a fost publicată, la o editură independentă, de "o gaşcă de activişti". "Au luat cartea, nu ştiu ce au făcut cu ea, dar au scos-o. În Amsterdam mi-a plăcut că oamenii te lasă să înţelegi că ai puterea să faci anumite lucruri. E ceea ce eu numesc "etica DIY" ("Do It Yourself" – "Fă de unul singur!" – n.r.). Nu aştepta să vină vreo instituţie să-ţi zică "Oh, eşti un geniu". E o libertate în aerul din Amsterdam, am simţit-o, e ceva spiritual. Când am aterizat în Amsterdam m-am simţit imediat relaxat. Sunt lucruri pe care nu le poţi explica, e ceva spiritual. Dar dacă e un mister, lasă-l acolo. Nu încerca să le desluşeşti. Aşa cum zice poetul vostru, Lucian Blaga, lasă misterul să fie şi mai misterios", spune Uche. Pe Blaga l-a citit în traducere, adaugă, zâmbind. "New York nu e America" La New York, poetul nigerian a ajuns pentru a se reuni cu familia, fugită şi ea, după plecarea sa, din Nigeria. "New York nu e America, aş spune. Într-un fel, e ca Amsterdam. Când am aterizat acolo, în 2007, nu plănuisem să stau mult. Am zis că rămân câteva luni, să văd cum merge. Dar New York nu e un loc unde te poţi duce doar patru luni. Ca să simţi spiritul oraşului, trebuie să-l baţi la picior", povesteşte Uche.
De la început, printre americani, l-a frapat că prin şcoli, universităţi, paza purta arma la orice pas. Era după atentatele de la 11 septembrie şi, spune Uche, nimerise iar într-o "ţară sub asediu". "O ţară în război. Şi asta nu s-a schimbat nici acum. N-am văzut în Germania atâţia oameni cu arme ca acolo. Unul dintre primele mele proteste făcute la New York a fost să mă revolt că toată lumea poate fi urmărită oricând. Şi americanii îmi ziceau: "Da, dar nu ştii ce s-a întâmplat aici" etc. Ceea ce eu înţeleg. Dar nu pot pricepe paranoia", spune Uche.
Dar în SUA s-a simţit apreciat ca poet. A fost invitat să recite în "Poetry Project" (cerc literar înfiinţat în 1966 de poetul american Paul Blackburn) şi s-a simţit norocos. "Cred că am un nas pentru unde sunt oamenii creativi, îi găsesc imediat. Şi asta se va întâmpla şi în acest oraş. Deja încep să bântui după ei", glumeşte poetul african. CURRICULUM VITAE
Cine este poetul african
- Uche Nduka s-a născut în sudul Nigeriei, în Umuahia. A absolvit Engleză la Universitatea din Nsukka, în 1985.
- A fost primul secretar executiv al Asociaţiei Autorilor Nigerieni şi a predat cursuri de literatură africană la Universitatea din Bremen, între 1995-2001 şi 2003-2007.
- A publicat, începând cu 1988, şapte volume de versuri: "Flower Child" (1988), "Second Act" (1994), "The Bremen Poems" (1995), "Chiaroscuro" (1997) (câştigător al premiului de poezie al Asociaţiei Autorilor Nigerieni), "If Only the Night" (2002), "Heart’s Field" (2005) şi "Eel on Reef" (2007).
- Din 2007 trăieşte la New York, de unde călătoreşte în România, unde plănuieşte să se stabilească.