Veniturile unui pediatru român se rotunjesc practicând medicina atât în România, cât şi în Vest: în timpul săptămânii lucrează într-un spital românesc, în unele week-end-uri, face gărzi în spitalele belgienilor.
A fost o noapte lungă. De asta şi cafeaua pe care o bea la prânz medicul Irina H., de la un spital judeţean din Moldova, tot lungă trebuie să fie. Dar îndoită cu apă, pentru că şi medicii trebuie să doarmă după oboseala unei gărzi începută duminică şi sfârşită luni, la prânz.
E oboseală mare. Dar Irina găseşte energia să povestească clar, coerent, ce înseamnă să fii specialist în Pediatrie în România. E genul de doctor de care nu ai fi surprins dacă îl vezi prin secţiile de copii cu vreun ursuleţ de pluş atârnat de stetoscop. Uneori, o poţi vedea trecând prin salon îmbrăcată în vreo bluză haioasă sau purtând codiţe în păr, spunând glume micilor pacienţi, împietriţi de spaimă sub albul spitalelor româneşti.
Medicul Irina H. mai e ceva. E un om "călit" prin clinici străine. A lucrat ani de zile în Belgia, în spitale bine dotate, pline de reguli bine puse la punct şi învăluite de calmul care apare când ştii că ai la îndemână tot ce oferă medicina modernă.
Acum s-a întors acasă, unde, de multe ori, unui medic normal îi vine să-şi ia câmpii. Aplică însă, ca un fel de asigurare, un sistem ciudat de muncă. "Sunt cu un picior în Belgia", spune zâmbind. O dată la două luni, când belgienii o cheamă, Irina lasă deoparte spitalul românesc şi, în zilele ei libere, ia avionul ca să facă gărzi de week-end în Belgia.
Medicul Irina H. preferă anonimatul când povesteşte cum a devenit "navetist" în Belgia. Pentru că, spune ea, în România rişti ca oamenii să te judece din orice. Oricum, iese o sumă frumuşică pentru trei zile de muncă printre străini. Şi mai capătă ceva ce nu poţi cumpăra cu bani: liniştea pe care prin spitalele româneşti, pline de probleme, nu o mai găseşti aşa de uşor zilele astea. DECIZII
Cu un picior într-o ţară normală
Aventura Irinei cu Belgia a început prin 2002, înainte ca UE să prindă şi România pe harta extinsă. Pe atunci, prin spitalul din oraşul belgian unde a lucrat nu călcase încă picior de medic român. Acum poţi umple cu ei o clinică mai micuţă, dacă îi aduni la apel.
"Existenţa ei belgiană", după cum o numeşte Irina, a avut două părţi: prima ca rezident, doi ani. Alţi doi ani petrecuţi printre străini au urmat după o primă revenire în România, pentru examenul de specialist. Şi mai e experienţa de acum, prin care, chiar dacă e angajată cu normă întreagă în România, munceşte ca "medic înlocuitor", de week-end. în Belgia. "E mica mea jonglerie, ca să o numesc aşa", spune medicul pediatru.
Ce înseamnă "jongleria" Face asta de peste un an deja. Îşi ia zile libere de la spitalul românesc la care lucrează şi, oricât de obositor ar fi, cam o dată la două luni, Irina ia avionul şi zboară la Bruxelles. "Plec vineri de aici şi mă întorc luni. Nu merg direct la spital. Îmi iau câte o zi liberă, de concediu, că nu am cum altfel. Am intrat cu un contract de medic înlocuitor acolo şi ei au nevoie de mine. Nu mi-au făcut o favoare, ci au nevoie de mine. Când eşti medic şi faci gărzi, înveţi să rezişti şi la perioade mai încărcate, mai dure. Probabil că noi, medicii, suntem cumva construiţi ca oameni de sacrificiu", spune Irina.
Face asta din pasiune pentru medicină şi poate şi dintr-o prudenţă alimentată de condiţiile din ce în ce mai grele în care îşi face meseria în propria ţară. Pe scurt, o face pentru că s-a gândit "să rămână cu un picior" în Belgia după ce a plecat de acolo ultima dată.
E clar şi un avantaj financiar. Câştigi cam 800 de euro după garda de weekend din Belgia. Din care însă plăteşti impozit acolo, iei biletele de avion, de tren, un sandviş. "Uneori mă şi gândesc la final unde se duc banii mei. Îmi rămân cât să-mi plătesc rata la casă. Nu-mi dublez salariul de aici, pentru că muncesc foarte mult. Am şase-opt gărzi pe lună aici. Pot să zic că-mi câştig din gărzile în Belgia banii de o vacanţă sau să-mi cumpăr o carte bună", spune medicul român.
Şi mai e ceva, dincolo de bani. Se simte foarte bine de fiecare dată când intră în spitalul belgian. E un soi de terapie. "Pentru că vezi că sunt locuri unde se practică medicină normal. Nu zic, şi la noi se face. Dar te loveşti de anumite obstacole. Plus problema financiară. Ştie toată lumea cum suntem noi plătiţi la volumul de muncă şi de stres pe care îl suportăm", spune Irina. Cu gând la evadare
În urmă cu vreo doi ani, Irina a decis să se întoarcă acasă. A considerat că poate practica şi aici meseria. Până la urmă, tot medicină se numeşte. "Chiar dacă o fac restricţionat", spune. "Aici sunt însă alte condiţii. Din ce în ce mai mult, simţim piedici vizavi de medicaţie, de investigaţii. Din ce în ce mai multe piedici financiare", descrie medicul.
Sunt lucruri banale, nu trebuie să fii doctor ca să vezi cum ceva nu merge. Începi un tratament pentru un pacient, de exemplu, dar nu-l mai poţi continua pentru că nu mai ai medicamentul respectiv. Sau ai nevoie de un medicament, nu-l găseşti, pui părintele copilului să-l cumpere el. Sau te trezeşti nevoit să trimiţi un caz mai grav la un centru universitar pentru simplul motiv că nu ai acces la un computer-tomograf. Exodul medicilor. Un diagnostic Dacă ar fi să dea un diagnostic la problema plecării medicilor, Irina ar adăuga totuşi, pe lângă bani, şi o componentă a mentalităţii românilor. Sunt destui în România care nu realizează prin ce trece un medic român într-un spital românesc. Uneori ai parte de momente suprarealiste. De exemplu "când îţi vin ţiganii în spital şi încep să bată cu pumnul în masă să le dăm pacientul sau că vor aia sau cealaltă. Sau când îţi impun părinţii metode de tratament".
La români "doctorul e şi el cineva pe-acolo", în străinătate "doctorul are o poziţie". "Se simte de când te duci la bancă, de la creditul pe care ţi-l acordă, de la cum îţi vorbeşte directorul de spital sau şeful de secţie, până la omul pe care îl tratezi. La noi respectul ăsta a dispărut de mult", crede Irina.
Azi, gândurile ei sunt îndreptate tot spre cariera din Belgia. "Aş vrea să mă întorc. Nu ştiu când, cum. Dacă nu se schimbă nimic aici, în România, şi e din ce în ce mai tristă viaţa de medic şi mai obturată de diverse chestii, financiare, morale... O să evadez la un moment dat din nou", spune doctorul. "O mână de copchilă care urla încontinuu"
În luarea unei astfel de decizii, regrete există. Ca şi diferenţe semnificative între România şi Belgia când vine vorba de sistem medical. Irinei i-ar părea rău mai ales pentru pacienţii de care se simte legată. Oameni pe care îi numeşte "mai deosebiţi decât cei din Belgia". Cum e o nouă prietenă, care i-a rămas în minte, dintre zecile de copii trataţi în spital.
"Am o fetiţă pacient, am păzit-o o noapte întreagă într-o gardă, venise cu tulburări de comportament din cauza unei crize de astm. Fetiţă trimisă cu salvarea dintr-o zonă de munte, fără părinţi, fără istoric medical, nu ştiam nimic despre ea. O mână de copchilă care urla încontinuu. Şi care acum e iar internată şi şi-a adus aminte de mine, mi-a arătat cum îşi ţine tratamentul pe care i l-am dat în sacoşă. Sunt unele momente aici care îţi fac atât de mult bine sufleteşte. Recunoştinţa asta, a unor oameni simpli, nu ştiu dacă o găseşti în altă parte. Am pacienţi de la oameni foarte simpli, la oameni cu carte", spune Irina. După relaţiile astea, pe care le-ar pierde, i-ar părea rău când se gândeşte să plece. În Belgia, dincolo de medicamente, acces la aparatură, zâmbete amabile, calm şi mult bun simţ, a observat că relaţia cu medicul prinde ceva din vizita la avocat sau la notar.
DIFERENŢE
Două sisteme, prin ochii unui medic român
Nu există comparaţie între gărzile de aici şi cele pe care le face în Belgia. Aici, "pentru că e închis jumătate de judeţ şi nu există alte spitale", spune Irina, "pentru că nu există centre de permanenţă sau nu se consultă nicăieri de sărbători, îţi vin câte o sută-două sute de oameni la consult în 24 de ore". "Vă daţi seama ce ritm trebuie să am? Trebuie să pun diagnostice, să dau tratamente, să urmăresc unu, doi pacienţi gravi, să-i transferi, dacă e cazul. Acolo e o altfel de muncă. Acolo e o muncă de specialist. Aici e muncă de specialist, de triaj, de consultaţii banale, toate la un loc".
Printre belgieni, Irina a văzut că a fi medic, chiar şi rezident, începător, însemna ceva. Apoi a învăţat, încă de la prima şedere, din 2002, că acolo ai acces la orice medicament, orice analiză, fără să te dai peste cap şi să intermediezi, de exemplu, prin cunoştinţe, o ecografie pentru un copil care are nevoie urgentă de ea.
"Dar asta nu m-a frapat", adaugă de fapt medicul. "Pentru că mi s-a părut că aşa e normal să fie. La noi de fapt e situaţia aberantă. Acolo ce vroiai să aplici, aia aveai la dispoziţie. Evident, sunt şi acolo nişte reguli, nu poţi să arunci cu orice fel e medicament, pentru orice fel de boală. Totul se discută cu specialistul de pe domeniul respectiv. Oricum, se ştie că peste tot în Occident, există nu o risipă, ci accesul la toate avantajele medicinii moderne. Faci medicină, nu ghicitori", spune Irina. DESPRE "ATENŢII"
La belgieni, şampanie. La români, ouă
"Nu ştiu cine ia şpagă la noi. Şpagă ce înseamnă? Bani? Sau că ţi se dau cinci ouă înainte Paştelui? Asta înseamnă şpagă?", ridică Irina H. întrebarea atunci când vine vorba de marele reproş adus medicilor din România. Spune că de condamnat sunt cei care cer şpagă. "Eu una n-am cerut. Dacă am primit un buchet de flori sau zece ouă, e OK. Niciodată n-am refuzat. Dar n-am cerut", spune medicul.
În Belgia nu se dă şpagă. Medicii primesc bomboane şi sticle de şampanie la sfârşitul tratamentului însă. Şpagă în bani, niciodată. Consultaţiile se plătesc pe loc. Ţi se rupe chitanţă. Înainte de a intra în cabinet sau chiar în cabinet. "Există un triaj, o recepţie, ţi se face un bon pentru medic pe care îl plăteşti pe loc sau îţi vine acasă după un timp. Dar sunt oameni care plătesc pe loc pentru că preferă să închidă chestia asta. Ţi se întoarce apoi, ţi se rambursează de la casa lor de asigurări. Pentru că dacă nu plăteşti pe loc, se mai pot încurca hârtii etc. Deci, acolo sănătatea nu e gratuită! La noi aştepţi să-ţi dea totul gratis. La belgieni sistemul sanitar e bine pus la punct. Au un sistem semi-privat", explică medicul.