Un jurnalist italian descrie inedit fostul cuplu dictatorial al României, soții Ceaușescu. Enzo Bettiza, în vârstă de 90 de ani, a declarat pentru Corriere della Sera că Nicolae Ceaușescu era un vampir transilvănean, iar Elena Ceaușescu era o femeie haină cu privirea ascuțită.
Potrivit Știripesurse.ro, Enzo Betizza a scris în urmă cu mai mult timp în La Stampa o cronică a întâlnirilor pe care le-a avut cu fostul președinte Nicolae Ceaușescu. Articolul său a purtat titlul ”Vampirul de pe planeta roșie”.
”Printre personajele faimoase din a doua jumătate a secolului XX, tiranul român a fost cel pe care l-am intervievat cel mai mult”, a scris jurnalistul într-o cronică a întâlnirilor sale cu Nicolae Ceaușescu, material citat de Gazeta Românească.
Prima întâlnire dintre cei doi a avut loc în 1966. Despre aceasta, Betizza povestește: ”Imediat ce am văzut-o pentru prima dată de aproape, în acea târzie vară din ‘66, fața rustică și pământie a lui Ceaușescu m-a făcut să mă gândesc la a sa autohtonă Georgia: Oltenia rurală, săracă, închisă în sine însăși. (...) Niciun alt lucru nu poate explica din profunzime precum substratul oltenesc, care evocă trageri în țeapă turcești și violențe sârbești, caracterul sumbru al lui Ceaușescu și al Securității sale, care a fost ceva mai complex și mai implacabil decât o poliție secretă: o adevărată armată a terorii, totalmente și în mod inexorabil devotată numai persoanei și voinței șefului ei suprem.
Micuț, imobil, cu ochi foarte mici concentrați pe podea, slab și prudent în răspunsurile la întrebările mele, Ceaușescu amintea prin fiecare trăsătură rudimentară de a sa, prin fiecare gest lent și precaut, originara beznă rurală a meleagurilor sale.
Vegetarianul Ceaușescu, care detesta mâncărurile cu carne și țigările la fel ca Hitler, vorbind își umezea din când în când gura moale cu câteva picături de suc de portocale. Era încercuit de un grup numeros de colaboratori: secretari, interpreți, stenografi, experți sau specialiști în economie sau politică internațională. O prezență întru totul de prisos și decorativă, întrucât nimeni, cu excepția interpreților bâlbâitori, nu îndrăznea să vorbească. S-ar fi spus că nici măcar nu îndrăzneau să respire”.
Jurnalistul italian povestește că următoarea întâlnire a avut loc în 1976. Atunci a fost impresiunat de reducerea drastică a numărului de colaboratori și asistenți din jurul lui Ceaușescu.