În anii 1961-1962, Piaţa Cercului Militar din Bucureşti îşi păstra configuraţia dată cu un sfert de veac în urmă de către primarul Dem Dobrescu.
În incinta ei apăruseră însă două imobile recente. Primul, cu şase etaje şi mezanin, era situat în capătul străzii Beldiman, având la parter un magazin care desfăcea numeroase sortimente de mezeluri, preparate după reţetele de altădată, brânzeturi, vinuri înfundate, sticle de bere Rahova şi Azuga, coniac şi şampanie Zarea, mastică, lichioruri şi alte băuturi spirtoase... Magazinul se numea „Delta Dunării”. Din raionul de pescărie şi conserve de peşte de la subsol nu lipseau scrumbiile, batogul şi icrele de Manciuria. Tot acolo era un bufet cu mese rotunde şi înalte la care clienţii puteau mânca în picioare un sandvici proaspăt cu icre de crap şi bea un pahar de vin ca-n băcăniile de altădată. Dincolo de Hotelul Bulevard, la al cărui parter se găsea Librăria Academiei, pe locul blocului ridicat în anii ’80, cu Pizza Hut la parter, exista clădirea Compescariei, care lăsa la vedere Biserica Doamnei.
Compescaria avea la etaj un restaurant cu preparate din peşte – îndeosebi pană de somn la grătar şi saramură de crap –, mica sa grădina oferind privelişte spre fostul Bulevard Elisabeta, rebotezat 6 Martie. La sfârşitul anilor ’50 dispăruseră de aici tramvaiele, înlocuite cu nişte troleibuze sovietice posace şi greoaie.
Peste drum de Compescaria şi pe un colţ al Căii Victoriei apăruse, pe locul fostei librării Cartea Românească, bombardată în timpul războiului, un bloc de opt etaje cu colonade, aspectuos, bine integrat în spaţiu, care avea la parter magazinul Romarta Copiilor. Vizavi de el – clădirea impunătoare a Cercului Militar, rebotezată Casa Centrală a Armatei.
Restaurantul CCA era unul din localurile cu circuit închis din Bucureşti, frecventat de ofiţerii Ministerului Forţelor Armate, dar şi de mulţi civili care aveau permis de intrare acolo, între ei numărându-se profesori şi asistenţi ai Facultăţilor de Istorie şi Filologie de la Universitatea aflată în imediata apropiere. Uneori se putea intra la CCA şi cu un bacşiş de cinci lei strecurat în mâna portarului galonat care stătea lângă uşile batante. Localul era compus dintr-o sală de mese vastă, încadrată de două separeuri prevăzute cu cortine grele de pluş. Unul dintre separeuri era pentru colonei şi generali. Deasupra restaurantului cu ferestre înalte, oglinzi, mese din lemn masiv şi scaune cu spătarele pluşate era Sala de Marmură, unde aveau loc recepţii oficiale.
Restaurantul CCA se deschidea la 10 dimineaţa şi se închidea la 2.30 noaptea. Serviciul era bun, feţele de masă şi şervetele de bumbac pururea apretate şi imaculate, preţurile erau mai mici decât în alte localuri, neaplicându-se nici remiza. La prânz se serveau ciorbe, inclusiv ciorbă de burtă, tuslama, multe feluri de mâncare gătită, iar seara – mititei, patricieni, ficat şi fripturi la grătar cu garnitură de cartofi pai prăjiţi. Printre specialităţile locului erau icrele de ştiucă sau de crap, cărora bucătarul le adăuga sifon când le prepara. Li se asociau ţuica – iarna, ţuica fiartă – şi alte antreuri: salam de Sibiu, măsline, ghiudem, brânză de Brăila, caşcaval Dobrogea, pastramă de porc, şuncă de Praga, servită cu muştar...
Un litru de vin alb înfundat, nepus la comerţ, costa 12 lei, 18 fiind preţul unei sticle de trei sferturi de Muscat Ottonel autentic, cu etichetă, dar destinat exclusiv localurilor cu circuit închis. Se găseau uneori la CCA şi vinuri aduse din mici podgorii: Vânju Mare, Sâmbureşti sau Pleniţa. La ora 20 începea să cânte orchestra a cărei solistă era alintată „Mica pariziană”. Interpreta tangouri în vogă din repertoriul Aidei Moga, Luminiţei Cosmin, dar şi cântece italiene lansate în recentele lor turnee la Bucureşti de Vico Torriani, Marino Marini, Domenico Modugno sau Claudio Villa.
La CCA veneau şi sportivi, publicişti, actori... George Calboreanu putea fi văzut adesea pe terasa localului sau în separeul pentru colonei şi generali. Rolul lui Ştefan cel Mare din Apus de soare de Delavrancea îl făcuse celebru. În 1957, Patriarhul Justinian se dusese, cu o mică suită, să vadă piesa, aşezat în loja principală a sălii Teatrului Naţional. La sfârşitul spectacolului, Patriarhul mersese în cabina actorului să-l felicite. „Cuuuuuum... Însuşi Patriarhul României vine în cuşca unui măscărici!”, exclamase actorul. Impresionat, Justinian a hotărât să-l invite în aceeaşi seară târzie la masă, la Palat, împreună cu întreaga distribuţie. La al doilea fel de mâncare, pe când se trecea de la vinul alb la cel roşu, diaconul care servea a ezitat să-i schimbe paharul. A adus altul, umplându-l cu vin roşu. După ce Calboreanu a sorbit cu plăcere câteva înghiţituri, diaconul l-a întrebat: „Cu care dintre vinuri rămâneţi, maestre?...” „Cu amândouă, părinte; cu amândouă!”
Un alt restaurant cu circuit închis era cel amenajat în subsolul Casei Universitarilor, pe strada Dionisie Lupu, într-o clădire bucureşteană neogotică, ridicată în secolul al XIX-lea de un apropiat al domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Casa Universitarilor avea un parter înalt cu câteva încăperi unde se vorbea în şoaptă. Într-una din ele puteau fi văzuţi seara nişte domni vârstnici jucând şah sau răsfoind ziare ori reviste. Altă încăpere fusese transformată în sală de cinematograf – de două ori pe săptămână se proiectau acolo filme.
Casa Universitarilor dispunea de un veritabil parc, cu alei şi arbori bătrâni, întins pe trei străzi. Aici funcţiona grădina restaurantului, strămutat iarna în subsolul strâmt al clădirii. Şi la Casa Universitarilor vinul costa 12 lei litrul, era adus de la Pietroasele, însă majoritatea clienţilor îl comandau cu litra sau cu paharul. Erau oameni în vârstă, supuşi dietelor, motiv pentru care în listă se găseau preparate inexistente în restaurantele obişnuite: ceai, iaurt, mămăliguţă cu brânză... Restaurantul de aici era mai mult o cantină dietetică unde serveau chelneri bătrâni care nu nădăjduiau să primească bacşiş mai mult de 50 de bani şi picoliţe cu comportament de infirmiere. Localul, unde mezelurile erau servite şi cu jumătatea de porţie (50 de grame), mai avea o trasătură aparte: muşteriul îşi făcea singur, într-un carnet-tip, socoteala, care adesea nu depăşea zece lei.
La câteva sute de metri depărtare, în Piaţa Lahovary, se afla Casa Oamenilor de Ştiinţă, căreia i se spunea prescurtat COŞ, o clădire cu peron şi escalier impozant, având în spate o grădină umbrită de castani planturoşi, fostă locuinţă a familiei Assan. Era localul academicienilor, al cercetătorilor aureolaţi de prestigiu, accesul fiind foarte limitat. În restaurantul de la subsol era o atmosferă de sufragerie, indusă de aparatul de radio, de bufetul din lemn de nuc şi de scaunele tapiţate cu velur.
Pe Calea Victoriei, într-o altă curte cu gard de fier forjat, care delimita o clădire boierească mai mică, tot de la sfârşitul secolului al XIX-lea, ridicată de un anume Monteoru, având şi ea în spate o grădină patriarhală, destul de îngustă, era Casa Scriitorilor, cu restaurantul aferent. Oamenii condeiului mai deţineau un local la Mogoşoaia, în dependinţele palatului Marthei Bibescu, şi altul în Pelişorul construit cândva la Sinaia, la răscrucea secolelor XIX şi XX, pentru Alteţele Lor Regale Principele Ferdinand şi Principesa Maria, moştenitorii Coroanei României.
Spre capătul dinspre nord al Căii Victoriei, Elisabeta, sora Regelui Carol al II-lea, fostă regină a Greciei, ridicase un mic palat în 1937. Odată terminat, îl închiriase cu 700.000 lei pe an Asociaţiei Marii Finanţe, zisă şi Clubul Miliardarilor, apoi i-l vânduse. Intrarea era printr-o alee bordată de trandafiri, iar în mijlocul gazonului proaspăt ca o pajişte şiroia un havuz superb. Pe la mijlocul anilor ’50, în fostul club al miliardarilor, frecventat de Nicolae Malaxa, de Constantin Argetoianu şi de Max Auschnitt, se instalase Casa Ziariştilor, unde se deschisese un restaurant.
Pe strada Ştirbey Vodă, puţin mai sus de Biserica Lutherană, la o sută de metri, pe dreapta, într-o casă boierească înconjurată de câteva blocuri interbelice, cu platani tineri în curte, îşi avusese sediul, până în 1947, Automobil Clubul Român. Aici lua masa şi îşi pierdea banii la pocher vegetarianul Theodor Pallady. Pe pereţii din încăperi atârnau câteva pânze de Grigorescu şi Luchian. La începutul anilor ’50, noul regim atribuise imobilul Ministerului Afacerilor Interne, care l-a transformat în restaurant cu circuit închis.