William Wilkinson a fost cel de-al doilea reprezentant diplomatic britanic în Principatele Române, fiind desemnat, la sfârșitul războiului ruso-turc din 1812, consul în Țara Românească și Moldova, după plecarea lui Francis Summerers.

William Wilkinson publica, la Londra în 1820, lucrarea „ Relațiile despre principatele Țării Românești și Moldovei” (An Account of the Principalities of Wallachia and Moldavia with various political observations relating to them), prima monografie în limba engleză consacrată exclusiv Principatelor Române.

Cartea are nouă capitole, cu o descriere geografică, un scurt istoric, detalii legate de sistemul administrativ fanariot, de comerț și producție, de moravurile și viața cotidiană a românilor.

William Wilkinson desprea situația țiganilor:

Acea clasă a speciei umane, cuprinsă sub denumirea generală de țigani, pare să fie întocmai ca evreii, împrăștiată în cea mai mare parte din Europa și în multe alte părți ale lumii.

Întocmai ca și aceștia, nu au drepturi care să poată fi recunoscute asupra niciunei țări, care să fie numai a lor și se deosebesc de celelalte neamuri de oameni prin însușiri fizice și morale care le sunt specifice.

Diferențele de climă și stadiul de civilizație din țările în care s-au născut și unde au fost crescuți nu par să-i influențeze în același chip ca pe celelalte categorii de oameni și în multe privințe ei par să fie prea puțin superiori unor brute.

Țara Românească și Moldova cuprind cam 150.000 de țigani și se folosesc mai mult de ei decât celelalte țări, ținându-i în stare de robie reglementată.

Nu se știe precis când au venit aici, dar se crede că odată cu năvălirea țiganilor în Germania în veacul al XV-lea.

Ei sunt pomeniți în unele manuscrise aflate în proprietatea mânăstirilor din Țara Românească și din Moldova și care au fost scrise de bună seamă în vremea aceea.

Ca pretutindeni, ei se deosebesc prin tenul lor măsliniu.

Au o constituție puternică și sunt atât de căliți datorită faptului că sunt mereu expuși asprimii climei încât par să fie apți pentru orice muncă și orice oboseală.

Dar sila lor firească pentru o viață de muncă este îndeobște atât de mare încât ei preferă toate lipsurile sărăciei înlesnirilor de care s-ar putea bucura, datorită sforțărilor unei munci neîntrerupte.

Aplecarea către hoție pare să fie înnăscută, dar ei nu se fac hoți în scopul de a se îmbogăți; nu fură decât lucruri neînsemnate.

Citește toată POVESTEA pe Evenimentul Istoric