Au fost sute de mii de oameni, români şi de alte naţionalităţi, care, în anii comunismului, şi-au încercat norocul la graniţe. Căutau să iasă din ţarcul comunist, din ţările Europei de Est, pentru a ajunge în Occident şi a începe o viaţă nouă în libertate. Numai că legile din statele lor îndreptau armele grănicelor spre interiorul ţării, nu spre exterior, aşa că mulţi dintre cei care au încercat să fugă, trecând ilegal frontierele, au sfârşit ucişi. Evenimentul zilei vă prezintă o serie de mărturii despre reuşită şi eşec, despre fenomenul frontierist din România şi Europa de Est, o lecţie de istorie niciodată predată în şcoli şi un subiect încă ignorat la nivel oficial. Un fragment de istorie recentă care este doar amintit într-unul dintre cele mai importante instrumente în procesul condamnării  crimelor comunismului, „Raportul Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România”.

Născută în 1941 în actuala localitate poloneză Katowice, Elfriede Pohl nu a avut parte de o viață ușoară. Familia ei a fugit din calea Armatei Roșii și s-a refugiat în localitatea germană Zettlitz.

Ulterior, statutul de refugiat în noua Republică Democrată Germană (RDG) a fost un chin, ea fiind tratată foarte urât de colegii de la școală. Erau săraci lipiți și au fost zile la rând în care nu primeau nimic de mâncare.

Sora ei a fugit în RFG

În 1957, sora ei, care ajunsese profesoară la școala din localitate, a fugit în Republica Federală Germană (RFG), inițial în Berlinul de Vest, apoi în Tubingen, unde s-a și căsătorit. Elfriede, care era încă elevă la acea școală, a fost persecutată timp de doi ani pentru fuga surorii sale.

Aşa au apărut primele gânduri de evadare din infern.

În anii 60 a ajuns asistentă la spitalul din Magdeburg. În 1968 și-a petrecut concediul cu sora ei și soțul acesteia în Romania.

Concediul în România a fost scânteia

Atunci s-a discutat prima dată la modul serios un plan de a o scoate în RFG.

Cei doi au vrut să o ia imediat, însă ea a refuzat de teama atenției sporite pe care a provocat-o ”Primăvara de la Praga”, dar și a faptului că nu avea diplomele la ea.

Portbagaj modificat

Cumnatul ei, Hans-Werner, i-a transmis că mașina sa a fost modificată în așa fel încât ea să încapă, iar neobservată să treacă frontiera spre Iugoslavia, apoi în Austria și în final în Germania.

În aprilie 1969, sora a vizitat-o în RDG și i-a transmis să își programeze concediul în așa fel încât la 23 august, când era sărbătoare națională în România, ea să fie în București.

În august, cei trei și-au petrecut concediul lângă lacul Snagov.

Piciorul în ghips

”Am stat aproape trei săptămâni cu cortul pe malul lacului Snagov, dar nu a fost nici o plăcere. Eram permanent tensionată din cauza a ceea ce va urma. Werner se gândea să își pună piciorul în ghips, fiindca românii erau foarte miloşi la acea vreme și reacționau cu indulgență în astfel de cazuri. După o noapte de dans într-un bar din București, Werner s-a dus la spital și și-a pus piciorul în ghips pe motiv că are o entorsă”, şi-a amintit Elfriede.

Ea susține că s-au gândit la toate detaliile. ”Am ales 23 august fiindcă era sărbătoare națională și speram că grănicerii vor consuma alcool, vor fi într-o dispoziție bună și o să scăpăm mai ușor. Am pornit spre Ploiești și de acolo în direcția graniței cu Iugoslavia. Eu eram culcată pe bancheta din spate, ca să nu pară suspect, în cazul în care ne urmărea cineva, că la un moment dat eram trei în mașină și dintr-o dată sunt doar doi. Era o furtună cumplită și nu mai găseam locul unde urma să intru în ascunzătoare”, conform propriilor declaraţii.

Risca să rămână fără aer

Se așteptau la control încă dinaintea graniței, așa că au oprit în pădure, iar ea s-a ascuns într-un spațiu creat în bancheta din spate. Controlul la granițe a durat mai mult decât de obicei, iar Elfriede risca să rămână fără aer.

Când a început să i se facă rău, sora ei a intrat în biroul grănicerilor și i-a rugat pe un ton imperios să se uite la piciorul soțului, căci nu mai poate conduce mult, se lasă seara și sunt într-o situație ingrată.

După ce au dat şpagă un pachet de țigări, grănicerii i-au lăsat să treacă, fără să controleze mașina  minuțios.

La puțini kilometri de la graniță, Elfriede a început să strige că are nevoie de aer, că se sufocă, să oprească undeva mașina. A trebuit să mai reziste vreo 10-15 kilometri, că era încă prea periculos să iasă.

”Mi-a dat ţuică românească, să îmi revin, și am continuat drumul prin Iugoslavia. Am stat pe bancheta din spate până la granița cu Austria, unde am intrat iar în ascunzătoare. N-a mai durat așa mult și am ajuns în Austria. Werner era hotărât să mă ducă direct la el acasă. Nu a fost de acord să cer azil în Austria, dar nici în Germania”, a spus Elfriede Pohl.

La prima secție de poliție de după granița cu Germania, a oprit, s-a dus la agent și i-a spus că are un refugiat în mașină și vrea o hârtie oficială, că acesta nu este spion și poate rămâne legal în RFG.

Polițistul a râs și i-a cerut să își continue drumul. Werner nu a renunțat și a cerut un act oficial. Într-un final, polițiștii au luat situația cu serios, au întocmit hârtiile și le-au înmânat Elfriedei.

”Mi-a dat mâna și mi-a urat bun venit în Republica Federală Germania. Atunci am izbucnit în plâns de fericire”, a declarat ea.

La puține zile a primit un loc de muncă într-o primărie, unde urma să fie secretară.

A fost nemulțumită de salariu, așa că și-a găsit repede un alt loc de muncă.

În 1973 a vrut să se reîntoarcă pentru prima dată în RDG, pentru a participa la înmormântarea mamei sale.

Un reprezentant al Ministerului de Externe din RFG i-a explicat faptul că, având un pașaport vest-german, autoritățile din RDG este posibil să nu o lăse să intre în țară, dar dacă o vor face, atunci trebuie să o lase să și iasă.

Ea se temea că va fi reţinută și condamnată la închisoare pentru fuga ei.

Veşnica surpriză din dosarul de la STASI

După 1989, ca mulţi alţii, a obținut dosarul pe care îl avea familia sa la serviciile secrete STASI.

Surpriza a fost mare când a văzut că cei mai buni prieteni ai familiei, dar și cei mai buni colegi ai ei de la școală erau de fapt turnători la STASI și nu făceau altceva decât să îi spioneze.

De ce fugeau est-germanii prin România?

Soarta a vrut ca prin România să încerce să fugă şi alţi cetăţeni ai lumii comuniste, majoritatea est-germani. Dar au mai fost şi alţii din lagărul comunist - cehoslovaci, bulgari, polonezi, cetăţeni din URSS etc, iar ei sunt consemnaţi în dosarele fostelor servicii secrete comuniste din Germania Democrată (STASI) şi din Republica Socialistă România (Securitate).

Supravegherea

Începând cu anii’60, una dintre misiunile ofiţerilor STASI era şi aceea de a supraveghea cetăţenii RDG care stăteau mai mult timp în România în calitate de turişti, studenţi,  sau care efectuau vizite profesionale.

Cu această ocazie, STASI se străduia să împiedice tentativele de fugă ale acestora, care se foloseau de România şi de Iugoslavia  pentru a ajunge în Republica Federală Germania (RFG), explică cercetătorul german Georg Herbstritt.

Informatorii STASI raportau, printre altele, faptul că unii est-germani se întâlneau cu cetăţeni români pentru a-i ruga să îi ajute la trecerea lor spre Vest, prin Istanbul sau Iugoslavia.

Georg Herbstritt, care împreună cu cercetătorul român Stejărel Olaru semnează o foarte interesantă carte, intitulată “STASI şi Securitatea”, despre relaţiile dintre cele două servicii de poliţie politică ale RDG şi RSR, explică faptul că una dintre cele mai dificile situaţii politice cu care RDG a trebuit să se confrunte în toată perioada de existenţă a acestui stat a fost dorinţa cetăţenilor săi de a fugi în Occident.

În 12 ani de la înfiinţarea RDG, din 1949 până la construirea Zidului Berlinului, în 1961, peste 2,5 milioane de oameni au fugit din Germania de Est prin Berlin. Numai că apariţia Zidului a schimbat complet datele problemei.

Mulţi dintre cei care au aflat, datorită campaniei ”Frontieriștii”, că prin România au încercat să fugă în Germania Federală circa 800 de est-germani, au fost surprinși, și ne-au întrebat ce căutau aceştia în România, când erau la un pas de Republica Federală Germană (RFG).

Adică de ce, practic, nu încercau să treacă granița germano-germană, și de ce riscau să vină în România, unde granițele erau păzite strașnic de grăniceri puși să le ferească nu de invazii străine, ci de propria populație, nemulțumită de regimul dictatorial, și care și-ar fi dorit să evadeze și să trăiască într-o țară liberă.

Explicaţia

Apariţia Zidului Berlinului a blocat în mare măsură aceste încercări de evadare. Zidul era bine păzit şi făcea victime. Sigur că încercări au existat, dar au apărut şi alternativele.

Cetăţenii RDG au căutat variante, iar România, cu Dunărea şi ieşirea ei la mare, părea una ideală. În plus, fugarii plecau de la premisa că alte graniţe nu erau supravegheate atât de strict precum cele ale Germaniei de Est, lucru care (depinde de foarte mulţi factori) rareori s-a şi adeverit, chiar în majoritatea cazurilor a fost exact invers.

România ajunsese să fie considerată cea mai sângeroasă graniţă a Europei. Sângeroasă, pentru numărul românilor cărora le-au fost retezate visele la malul Dunării sau pe făşie. Români al căror număr îl depăşeşte pe cel al victimelor Zidului Berlinului. Cu mult!

Dintre est-germani, din fericire, nu sunt foarte mulţi cei decedaţi, dar nici puţini cei care nu au reuşit să îşi vadă visul cu ochii. Doar 250 au reuşit să ajungă în Occident, dintre cei circa 800 care au încercat.

Colaborarea

Direcţia Principală a IX-a a STASI colabora cu Securitatea română, de la care primea documente privind tentativele de fugă ale unor cetăţeni ai RDG care fuseseră arestaţi în ţara respectivă şi care erau ulterior predaţi Berlinului de Est. Exact acest lucru li s-a întâmplat tuturor celor care nu au reuşit în tentativa lor de a fugi în Vest: ori au fost prinşi la graniţă de români şi arestaţi, ori au fost prinşi în Iugoslavia şi, cu un mare ghinion, returnaţi românilor, căci din România veneau.

Caz celebru

Stefan Appelius, cercetător german, la rândul său specializat în relația STASI-Bulgaria, a găsit mai multe cazuri și documente privind fapte întâmplate cetățenilor est-germani în România.

“Cât de cunoscută era în RDG modalitatea de evadare în Occident prin România, o arată faptul că în vara lui 1981, inclusiv nepotul de 22 de ani al vice-șefului STASI Markus Wolf a încercat să ajungă în Vest pe această cale. Fuga spontană a studentului la medicină a eșuat, iar el a ajuns în închisoare, dar asta arată cât de strâns legați erau oamenii din Estul Europei, fie ei români, cehi, est-germani sau ruși, în speranța găsirii unui mijloc de evadare mai puțin periculos în Vest.

A fost o speranță periculoasă, pentru care mulți au plătit cu viața. Reconstituirea infracțiunilor de la Zidul prelungit este deosebit de dificilă și necesită mult timp, mai ales că ea depinde în mare măsură de evaluarea faptelor singulare și găsirea unui contact direct între victime și rudele lor. Suntem abia la începutul cercetării tentativelor de fugă a est-germanilor la granița de vest a Republicii Socialiste România. Dificultățile suplimentare sunt cauzate de faptul că autoritățile din București, la fel ca și cele din Sofia, au o cu totul altă viziune asupra prelucrării acestor date”, este de părere Stefan Appelius.