X

Ultimul palton al unui Reporter de Cursă Lungă

Autor: Mihnea-Petru Pârvu / Data publicarii: 02-03-2019 07:03

Pe reporteri, de cele mai multe ori, nu-i știi pe nume. Doar le citești sau le urmărești reportajele. În amintirea unui Reporter ca nimeni altul. Horia Tabacu

Gloria aparține altor „cuvântători” și performeri ai „tocșourilor” din prime-time. Horia Tabacu a fost, în schimb, un ziarist de primă linie, un autentic Reporter de Cursă Lungă. Se împlinesc  patru ani de când l-am înmormântat. Reiau astăzi ceea ce am publicat în ferparul din 2 martie 2015, că nu mai am alte cuvinte.

„Hai acum că, după aia, ne luăm cu treaba și uităm!”.

A fost ca un tată pentru mine. Când eram în cârje, a fost singurul care a venit, la două zile, pe la mine, să-mi aducă mâncare, medicamente și țigări. Când am fost cu umărul rupt, a fost singurul care a venit să mă spele pe cap. Când, panicos cum sunt, mă văietam de te miri ce mi se năzărea, pufnea: „Pleacă mă… E numai în capul tău!”. Vorbeam cu el mai mult decât cu mine însumi. La ziar, aveam tabieturile noastre. Luam prânzul la un bufet de la capătul tramvaiului 16. El o botezase „La 14”, că identificase pe raftul cu băuturi o sticlă cu whisky de 12 ani vechime, desfăcută, din care nu mai băuse nimeni de doi ani. Aşa că, era de 14 ani vechime și tot îmbătrânea… Acolo, dezbăteam subiecte și ne împărtășeam unul altuia. Avea o vorbă: „Hai acum că, după aia, ne luăm cu treaba și uităm!”.

Ultima șuetă

Cu o zi înainte să-şi câştige timpul său definitiv, m-a sunat: „Hai, că vin la tine!”. A venit şi am aberat împreună cam ce am face dacă am câştiga la Loto. „O să-ţi iau laptop de ăla, Mac, să scapi de sărăcia aia, şi un Iphone ca al meu, să nu te mai văd cu gioarsa aia de telefon”. Aşa îmi zicea de fiecare dată. Atât doar că n-a cumpărat, în viața sa, niciun bilet la Loterie. Apoi, s-a luat de mine că nu citesc destul. Mi-a mai zis şi că vorbesc prea mult despre mine. Am mâncat împreună o tocăniță și a adormit. Când s-a trezit şi a plecat, a râs. Nu ştiu de ce. A doua zi, a murit. Aşa că, acum, o să vorbesc despre el. Horia a fost un reporter veritabil. Spunea că o redacție nu poate funcționa fără reporteri.

Original până la capăt

Avea o artă a disimulării extraordinară. Stătea de vorbă, de la egal la egal, cu somităţi culturale sau politice, la fel de bine ca şi cu o florăreasă de cartier. Era un geniu în alegerea unui titlu. La interviuri avea un fel de „body language” care îl făcea pe interlocutor să „verse” tot fără să i se pună o întrebare directă. Era în stare să scrie un editorial în 20 de minute. Tot timpul avea idei și abordările sale erau originale. Harul său de a găsi poveşti nu l-au avut mulţi reporteri. Orice obiect personal avea o poveste. Ceasul său, pantofii, paltonul, costumul, orice devenea în povestirile sale un obiect de patrimoniu cultural personal. În agenda sa telefonică se regăseau personaje antagonice. De la Petru Popescu, Mircea Dinescu şi Nicolae Breban, la numerele unor infractori de drept comun. Avea cuvinte pentru fiecare. În ultimele luni a lucrat mai mult la secția online a Evenimentului zilei, unde a ajutat, cu marea sa experiență, ziarul în care a scris prima oară în numărul 7, din iulie 1992. „Învăț! E o altă meserie de presă. Ăsta e viitorul, ne place sau nu…”, spunea Horia. Avea, însă, regretul reportajului. Ar mai fi vrut să iasă pe teren, să ia contact cu lumpenii sau creierele lumii. „Presa nu e la calculator. Viaţa e afară!”, se revolta, câteodată.

Mândria de a fi reporter

La orice avea ceva de spus. Replicile sale din şedinţele de sumar erau delicioase. Avea mândria de a fi bucureştean autentic şi îi tachina pe colegii din provincie. Dar, mai presus de toate, avea mândria de a fi REPORTER.

Când îl ascultai, de erai un tânăr jurnalist, aveai toate motivele să crezi în această profesie, iar de erai cătană bătrână prin tranșeele presei, toate motivele să te lași de meserie. Paltonul său preferat era de un bej-gălbui. Ieri, i-am ales sicriul. În aceeaşi nuanţă. Ultimul palton.