Nepoata și bunica au detunat prelung, înlăcrimat, straniu şi totuşi melodios în faţa urbanei şi mult prea gălăgioasei surprinderi, chemarea amplă din ancestralul vocabular al stihiilor văzduhului, răspândind pe dată în jurul lor o câmpie de liniște. Ca într-o catedrală.

Nepoata, şi ea tulnicăreasă

A venit Mariana Gligor în Capitală să primească de la Ministerul Culturii, într-un cadru festiv, evident, titlul de ”Tezaur Uman Viu”. Semn de preţuire pentru că a strâns la pieptul ei, o viață, tradiţia semnalelor prelungi, cât secolele, și pe deasupra viforoase precum valurile, fără să şteargă cumva semeţia de vise şi de doruri din care Dumnezeu a frământat Apusenii.

În spiritul modernităţii, o văd cum scoate din straiţă o carte de vizită pe care scrie cu litere de tipar menirea nepoatei sale. “Tulnicăreasă”. O cheamă Nina Oneţiu. Are şi număr de telefon, şi adresă de mail.

Tânăra face parte dintr-o lungă serie a noilor generaţii cărora Mariana s-a priceput să le sădească în suflet dragostea pentru propriile rădăcini.

Din “Vidra lui Iancu”

De unde anume sunteţi, doamna Mariana Gligor? În clipa aceea văd cum obrazul femeii se îmbujorează şi respirația i se umple de bucurie, ochii strălucindu-i a zbor. Semeț glăsuiește că se trage din “Vidra lui Iancu”.

Mă dumireşte imediat că trei Vidre au fost de când lumea. Anume Vidra de Jos, Vidra de Sus şi Vidra. “Eu sunt din Vidra de Jos”, adică vatra cea mai apropiată de umbra luptătorului capabil să răscolească şi azi inimi.

Un pic de istorie

Se mai aude tulnicul în Apuseni? “Acesta a fost primul nostru telefon mobil!”. Aplicând timpul trecut îmi răspunde, subtil, la întrebare.

Pe vremuri, “îţi chemai iubitul”, vrând să spună că tulnicul, deşi făurit de meşteri lemnari, de bărbaţi adică, era folosit de femei. “Tulnicul e făcut deodată cu doniţa şi cu covata de pâine”. Tot atâtea elemente ale înțelegerii clipei. Și universului. Și unei anumite meniri.

Alta era când ameninţarea prăpădului se abătea peste meleagurile noastre. Bărbaţii urcau, fiecare pe câte o culme, cu tot cu şuvoiul de sunet, prelung. Şi munţii se anunţau unii pe alţii dincotro se apropie focul şi unde să se adune oastea ţărănească, să ţină piept duşmanului.

După ce trecea urgia şi oamenii se întorceau pe la casele lor, molidul cântător îşi schimba şi el tonul. Redevenea blând, la chemarea clăcii. Mai apoi, când soseau muzicanţii, în şură, iar pocalele se destindeau. Munca de peste vară era ferecată în hambarele pline.

De pomenire

Mariana Gligor îl pomeneşte pe tatăl ei, Andrei, meşter lemnar. Făcea şi tulnice, iar fiica lui, interlocutoarea mea, pleca în fiece an spre Muntele Găina, la târg.

Nu-şi uită nici mama, Lucreţia, de la care a învăţat să ţeasă şi să sufle cu putere în vibraţiile pădurii, şi în ritm, şi cu sens. “De la daci coboară tulnicul!”, vorbele acestea au greutatea unei legi.

Părul “în cioci”

Azi, bunica şi nepoata au ajuns în Capitală îmbrăcate în ţesăturile şi în culorile care zugrăvesc cel mai bine lumea din care se trag. De la batic sau năframă ori cârpă, că i se zice în trei feluri, până la opinci, trecând prin iscusinţa mâinilor care au creat adevărate nestemate vestimentare.

Părul şi l-au împletit în cioci, cum spun podoabei atent strânse în ochiuri mici. Era musai așa, demult, când suratele lor străbăteau codrul, ferindu-se de ghearele și de întunecimea fugii de pârjol.

Mariana știe unde găsești lemnul cel mai bun, să-l faci mai ușor să vorbească. “De pe stânci. Cauţi acolo molidul, îl tai toamna şi îl lași” până la timpul cuvenit, pentru prelucrare.

Aplauzele de final

Eroinele acestui scurt reportaj s-au aşezat, cuminţi şi tăcute, pe scaunele lor din sala de festivităţi, aşteptând să fie chemate pe scenă pentru a “vorbi din tulnic”.

Dar, înainte de asta, e acolo, sus, defilarea costumelor scrobite, cu tot cu discrsurile lor patriotarde. Îţi dai seama, pe dată, de prăpastia căscată între cuvântările pregătite între coperţi din piele şi realitatea care păşeşte agale, tot mai sufocată de nepăsare, fie în Apuseni, fie oriunde în altă parte.

Cele două moaţe îmi spuseseră cum la ele în sat mai e un meşter lemnar, şi acela bătrân şi bolnav, care a făurit la viaţa lui glasul lipsit de noduri.

Cătunele se pustiesc, tineretul e plecat în cele patru zări. Meşteşugul îşi întrevede pentru prima oară, după secole, capătul de drum. Nici animale nu mai sunt, că nu mai are cine să le crească. Pământul aşteaptă în van tăişul săpăligii.

Bunica şi nepoata se retrag de pe scenă, sfioase. Şi-au lăsat acolo doar tulnicele. Parcă înadins. Ele să fie aplaudate.