Reuniunea în format Normandia de la Paris a venit cu câteva noutăți, însă angajamentele țin încă de încetarea focului.
Schimbul de prizonieri, în două etape, toți pentru toți, cu Rusia lui Putin și cei deținuți în Crimeea și mutați în Federația Rusă și cu cei capturați și deținuți de către pseudo-autoritățile separatiste pro-ruse în Donbas, împreună cu încetarea focului verificabilă și retragerea din linia întâi pe 3 noi sectoare de contact sunt elementele salutare din acord. În schimb, părțile au rămas la pozițiile din perioada Poroshenko privind organizarea alegerilor anticipate și condițiile aferente respectiv există diferențe majore în formula succesiunii aplicării angajamentelor de la Minsk. Asta în timp ce Petro Poroshenko este anchetat pentru trădare de țară în legătură cu semnarea documentului de la Minsk.
În marja reuniunii în format Normandia, cu Germania și Franța ca mediatori, au existat bilaterale pregătitoare și altele care au vizat și problemele părților. Dar cea mai importantă a fost bilaterala de o oră și jumătate între Putin și Zelenski, care a vizat, cu precădere, tema contractului pentru furnizare și tranzit de gaze. Și aici rezultatele nu s-au prea văzut. E încurajator faptul că părțile, Ucraina și Rusia, au rămas să discute mai departe, iar tipul de proiect propus de ucraineni include datoriile marcate în baza Hotărârilor Curții de Arbitraj de la Stockholm, ce urmează să fie incluse într-un contract pe termen lung.
Cineva ar putea jubila pentru o formă de rezultat win-win, cu doi sau chiar 4 câștigători. La nivel modest, dar totuși câștig. Altcineva ar putea spune, la feld e îndreptățit, că blocajul subzistă, lipsa de încredere e deplină și că numai modul de aplicare a acordurilor va demonstra viabilitatea rezultatelor. Firește că Necuratul stă în detalii, și aici nuanțele sunt mai puțin publice sau încă nestabilite. Deci greu de tras concluzii. Totuși reuniunea a permis tuturor să clameze partea proprie de victorie.
Nu s-au făcut pași importanți, nici câștiguri, nici costuri importante. Asta dacă acceptăm de unde am plecat: acordurile de la Minsk au fost semnate în condiții distincte și uneori imposibile pentru unele dintre părți – Kievul era după dezastrul de la Debantseve la Minsk 2; apoi dezbaterea privind succesiunea pașilor rămâne, dacă alegerile preced retragerea trupelor sau dacă legalizarea conducerii din regiunile separatiste trebuie să preceadă preluarea controlului frontierei naționale de către partea ucraineană. Mai greu de negat este acceptarea formulei Steinmeier de către Kiev și președintele Zelenski, cee ace înseamnă că acordarea statutului special – orice ar însemna acest lucru – nu mai este în dispută și că se va ajunge, cumva, într-acolo, în final.
Nu au lipsit, firește, cereri maximale: retragerea tuturor trupelor, ruse și pro-ruse, din regiunea separatistă, funcționarea partidelor ucrainene și preluarea controlului frontierei înaintea oricărei organizări a unor alegeri recunoscute – varianta ucraineană, de altfel, am putea spune noi, legitimă. Dar legea, legitimitatea și faptul, când vorbești de negocieri cu Rusia să cedeze un teritoriu pe care-l controlează, e un non-sens, o utopie. Apoi introducerea în Constituție a unui statut special pentru regiunea separatistă și amnistie generală pentru toți luptătorii, cerută de partea rusă, e de asemenea un non – starter, o condiției imposibil de negociat. Ca și recunoașterea oricărei administrații separatiste, cu care eventual să fii obligat să negociezi mai departe, Rusia mutându-se din postura de parte în conflict în cea de mediator.
De altfel Președintele Zelenski, în pierdere de viteză și susținere publică, la nivel intern, este presat de manifestații, de voluntarii și luptătorii din Donbas care au trasat cinci linii roșii a căror trecere e inacceptabilă: federalizarea Ucrainei sub orice formă, orice tip de compromis legat de retrocedarea Crimeii, orice concesie vizând deturnarea cursului euro-atlantic al Ucrainei, Orice formula de alegeri în Donbas fără retragerea trupelor ruse de toate felurile din regiune sau anularea proceselor internaționale împotriva Rusiei pentru agresiunile succesive, rapturile de proprietate, crime de război, etc. De altfel, Președintele Ucrainei a insistat că va rămâne în marja respectării acestor principii, ceea ce a și făcut, din ceea ce se cunoaște public.
Componentele care sunt discutabile din acord și care ar putea comporta probleme majore în implementare și mai ales în poziționare sunt: dreptul misiunii OSCE de a avea acces pe întreg teritoriul ucrainean – un avantaj pentru Ucraina, dar o formulă interpretabilă și interpretată de către Rusia ca neacoperind zonele ocupate din Donbas, adică fără accesul misiunii OSCE în zonele ocupate și la frontieră, așa cum este astăzi situația, de altfel. Formularea nu e prea exactă, pentru că “părțile reamintesc”(Rusiei? Separatiștilor?) despre acest statut și “îndeamnă la folosirea tuturor capacităților la dispoziție”. Fapt interpretabil, deci utilizabil pentru a fi ocolit de către partea rusă, eventual dând vina pe “separatiștii” care nu sunt prezenți la masa de negociere.
Apoi “interesul manifestat de părți pentru administrația locală – statut special “asigurându-se funcționarea pe o bază permanentă” este cel puțin ambiguu formulat, în orice caz preocupant pentru partea ucraineană, fără detalii și condiții. Mai mult, formularea cea mai periculoasă din acord, și care e oricând imputabilă, este necesitatea de a insera Formula Steinmeier în legislația ucraineană, în versiunea reținută de formatul Normandia și grupul de contact trilateral(care o fi aceea). Aici ambiguitatea poate veni din formularea că părțile consideră integrarea statutului special în legislație, nicidecum că s-ar obliga în această direcție, dar e puțin probabil ca formularea să nu antreneze și obligații măcar politice de a face acești pași de către partea ucraineană. Când, cum, în ce formulă sunt întrebările care fac diferența între o victorie cu surle și trâmbițe și o înfrângere rușinoasă pentru ambele părți, mai mult, aici nu pot câștiga ambii combatanți, Ucraina și Rusia deopotrivă.
Pastila mai poate fi îndulcită prin prevederea unei întâlniri în circa 4 luni, tot în format Normandia, care să discute condițiile oranizării alegerilor locale, condiții politice pe această dimensiune (nu sunt menționate condiții juridice, deci integrarea în legialația ucraineană, eventual în Constituție cum solicitat Vladimir Putin, a prevederilor tip Steinmeier, adică a celor pentru statutul special).
Și, pentru a fi pe deplin corect, merită menționată și discuția bilaterală pe energie, în care Rusia și Ucraina nu au ajuns decât la acordul de a continua discuțiile. La 31 decembrie expiră acordul de tranzit pentru gaze, el nu se poate reînnoi pe un an automat pentru că prevederile au fost considerate oneroase de către Curtea de la Stockholm. Partea ucraineană e în poziție de forță, pentru că Nord Stream 2 nu a pornit(îi mi lipsesc 2 ani) și nici Turk Stream, mai întârziat, deci Rusia nu are pe unde duce gazul în Europa și are nevoie de contract pe doi ani.
Varianta propusă, înglobarea datoriilor din pronunțarea proceselor în contractul pe 10 ani oferă avantaje reciproce: Rusia plătește eșalonat și în gaz această datorie de circa 3 mld dolari, Ucraina câștigă gaz direct, contract pe 10 ani și gaz gratuit pe măcar un an și jumătate(contravaloarea celor 3 miliarde USD), asta în condițiile în care toate cele 10 state europene contactate(inclusive Republica Moldova) cu bunuri ale Gazprom pe teritoriul lor, au refuzat să execute hotărârea de la Stockholm și să indisponibilizeze bunurile în favoarea Ucrainei. Avantaj reciproc, dar contractul presupune reluarea dependenței Ucrainei de furnizările de gaze ruse și rămân în discuție problemele de preț. Însă nu suntem aproape de un acord, partea rusă arătând rezerve față de propunerea ucraneană.