Acum exact un sfert de veac, în septembrie 1992, mă dădeam jos în Gara de Nord, cu două valize, un televizor Sport, o plapumă, nişte aşternuturi şi o pernă
Mai aveam şi cinci costume de haine cu pantofii, cămăşile şi cravatele aferente. Venisem la Bucureşti să mă fac ziarist. Dădusem examen la două facultăţi de jurnalism şi luasem la amândouă. În ultimii doi ani, după ce terminasem Armata, între ’90-’92, fusesem paznicul Farului de Larg, de la capul digului de Nord al Portului Constanţa. Cel mai relaxant şi romantic job din lume. Păzeam un bec. Lucram 24 de ore cu 72. Adică, trei zile eram liber şi o zi mă odihneam... Unde mai pui că, primăvara şi toamna, îmi triplam solda primită de la Direcţia Hidrografică Maritimă pentru că pescuiam, oarecum, industrial. Aveam o „chipcea”, un fel de plasă ca o ţâţă uriaşă, cu diametrul de trei metri, pe care o lăsam pe fund, lângă far, în timpul nopţii. Apoi, plasam o lampă la juma de metru deasupra luciului de apă, să se strângă peştele la lumină. Din oră în oră o scoteam şi sortam captura. Până la răsărit adunam cam zece-cinşpe kile de aterină – hamsii pe înţelesul tuturor – un kil, două de guvizi, se mai nimereau şi două-trei cambule, o pălămidă, un zargan sau câte un chefal rătăcit. Am prins şi câte 25-30 de kilograme. Dimineaţa, la ieşirea din tură, vindeam peştele în Piaţa Griviţa. În juma de oră scăpam de marfă. La urma-urmei, mă cheamă şi Petru iar Sfântul căruia îi port numele a fost pescar, nu-i aşa? Numa’ că mă cam plictisisem. Toată vara lu’ ’92 am băgat ture duble şi, cu banii oţinuţi din salariu şi peşte, mă înţolisem Neckermann, că, deh, plecam în Capitală. Ce-o fi fost în capu’ meu?
Trei coniace
Pe 1 octombrie m-am dus la facultate. Alesesem Şcoala Superioară de Jurnalistică. Printre profesorii mei îi evoc pe câţiva: Cezar Tabarcea, la lingvistică; Mircea Toma, la psihologie; Petre Mihai Băcanu, la Teoria şi practica jurnalismului şi răposatul George Pruteanu, la stilistică. Seminarii am avut şi cu Ion Cristoiu şi regretatul Octavian Paler. Cu Pruteanu, în anul doi, am avut o relaţie incertă. Dimineaţa îmi era profesor şi dupăamiaza eram colegi la EvZ. Atât doar că şcoala nu avea adrenalina visată şi m-am gândit să scurtcircuitez, cumva, sistemul. După numai trei săptămâni, m-am dus la sediul revistei Expres, pe vremea aceea cel mai puternic săptămânal de investigaţie şi reportaj din ţară. Era zece dimineaţa şi îmi făcusem curaj cu fo trei coniace băute la fosta crâşmă Podul Mogoşoaiei, de pe Calea Victoriei, chiar lângă imobilul unde era redacţia revistei. Nici clădirea respectivă şi nici cârciuma nu mai sunt astăzi.
Fructul oprit
M-am plantat în uşa liftului şi aşteptam să vină Cornel Nistorescu, directorul publicaţiei. Eram îmbrăcat la patru ace, cu pardesiu, costum bleumarin şi la gât cu un fular de mătase, la mare modă în acei ani. Nistorescu muşca dintr-un măr mare şi roşu când a ieşit din lift şi era să se înece când m-a văzut. Eram o apariţie destul de pitorească... M-am ţinut după el până în birou şi i-am turuit că io vreau să învăţ presa unde se face ea, nu neapărat la facultate, unde mă cam iroseam. M-a ascultat atent şi m-a trimis la regretatul Costi Stan, pe atunci Redactor Şef-Adjunct la Expres: „Du-te la el şi spune-i ce mi-ai zis mie. O să-ţi dea de lucru”. M-am dus la Costi, care m-a pus să-i scriu ceva, orice. I-a plăcut şi, în aceeaşi zi, am primit întâiul document care atesta faptul că eram reporter. Am trecut din nou, pe la Nistorescu. Mi-a oferit un măr şi n-am putut să-l refuz. Aşa am muşcat, acum fix 25 de ani, din fructul interzis. Şi, uite-aşa, am căzut din raiul lipsit de griji al paznicului de far şi am intrat în iadul presei. Loc în care mă aflu şi azi, după 26 de ani.