Gestul regimului de la Ankara de a retransforma basilica Sfânta Sofia în moschee, anulând decizia lui Ataturk, este una coerentă din punct de vedere politic și religios. Și totuși…

Un comentariu de François Dubreil pentru Causeur.

După o procedură judiciară, al cărei rezultat era cunoscut dinainte, a fost de ajuns un simplu decret al președintelui Erdogan pentru a reda Sfintei Sofia statutul pe care îl avea înainte de 1934, cel de moschee.

Gestul ar putea părea firesc unui observator detașat de considerațiile simbolice: societatea turcă este în prezent musulmană, într-o proporție foarte mare, și s-a angajat în ultimii douăzeci de ani într-o politică de re-islamizare care o împinge să reconsidere puțin câte puțin întreaga moștenire laică a epocii kemaliste.

Dintr-un punct de vedere strict utilitarist, este așadar absolut coerent că puterea afectează religiei pe care populația sa o practică un edificiu atât de mare.

Însă, realitatea este că nici gestul lui Erdogan, nici felul în care a fost el perceput în Occident nu se limitează la registrul strict utilitar. Deoarece, a face din Sfânta Sofia o moschee nu este o simplă schimbare de destinație a unui muzeu: este un act simbolic, a cărui miză conflictuală nu poate fi ignorată.

Basilica a fost într-adevăr construită în secolul al VI-lea, în centrul Constantinopolului, exact în epoca în care Iustinian cucerea teritoriile vechiului imperiu occidental, asumându-și ambiția de domnie universală moștenită de la Roma antică, deși plasată sub semnul creștinismului.

Arhitectura însăși a basilicii a fost concepută pentru a reflecta această ambiție: a fost înzestrată cu o uriașă cupolă, imagine a cosmosului, dominată de imaginea triumfătoare a unui „Hristos Pantocrator”, Atotțiitorul.

Timp de nouă sute de ani, Sfânta Sofia a fost astfel „sfânta sfintelor” a imperiului bizantin, locul de încoronare al suveranilor săi și sediul patriarhilor.

Până când cuceritorul turc Mahomed al II-lea a reușit să ocupe orașul în 1453, pentru a face din el capitala sa, transformând în același timp basilica în moschee și acoperind chipul lui Hristos de pe cupolă cu scrieri arabe.

Deoarece otomanii își asumă și ei ambiția imperială a celei de-a doua Rome, de data aceasta sub steagul verde islamic: ei continuă în numele său o viguroasă politică de expansiune care a făcut din Sublima Poartă centrul unui imperiu întins pe trei continente, din Africa de Nord în Mesopotamia, din Ungaria în Yemen.

La ceasul la care Turcia intervine politic în fața Uniunii Europene și militar deopotrivă în Siria și în Libia, simbolul este deci cum nu se poate mai clar: imperiul s-a întors, atât în dimensiunea sa politică (influență directă în fosta zonă otomană) cât și religioasă (promovarea islamului în fața creștinismului).

Toți adepții unei înțelegeri pașnice între religii nu pot decât să o deplângă, iar cei care cred că „ciocnirea civilizațiilor” este un concept exclusiv occidental, ar face bine să se gândească încă o dată…

Un lucru pare totuși să-i scape președintelui Erdogan, după cum va scăpa și majorității credincioșilor care, pe 24 iulie, se vor buluci cu siguranță la prima rugăciune musulmană săvârșită în basilică după 1934: schimbarea destinației unei clădiri, indiferent care, nu va putea șterge niciodată cea dintâi destinație a sa, pentru care a fost concepută și construită.

Când te preumbli la Cordoba pe sub arcadele albe și roșii ale catedralei, nu poți ignora că te afli în interiorul unui edificiu conceput pentru a fi moschee, a cărei „Mihrab” (firidă în zidul unei moschei) va arăta pentru totdeauna „Qibla” (direcția spre Mecca).

Iar sub caligrafiile otomane, în vârful cupolei Sfânta Sofia, este pentru totdeauna chipul lui Hristos în slavă, tronând peste lumea întreagă.