Refuz să scriu despre politică zilele acestea. Mai bine scriu despre două coordonate ale românului: șprițul și femeia.
Profesorul timişorean Mircea Bălan a scris acum câţiva ani o carte excelentă: „Istoria beţiei la români”. O incursiune a băuturii de la geto-daci şi voievozi, până la Creangă şi Eminescu, Coşbuc, Caragiale şi Nichita Stănescu.
Autorul a ajuns la concluzia că beţia este o instituţie naţională. Beţia aparţine acestui spaţiu, încă de la primii noştri strămoşi. Burebista a tăiat viile, iar Raymond Billiard afirma, într-o carte publicată la Lyon în 1913, că „în privinţa trecerii viţei-de-vie şi a culturii ei în Europa, majoritatea izvoarelor pledează în favoarea tezei că ele s-au realizat prin mijlocirea tracilor”. Da, românii cred în dictonul latinilor „in vino veritas”. În „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, urmaşul era sfătuit să asculte opiniile oamenilor după ce erau beţi, acestea fiind sincere. Cronicarii sunt fără dubiu: la beţie, Ştefan cel Mare tăia destul de mulţi care îi ieşeau în cale.
Dimitrie Cantemir scrie în „Descrierea Moldovei” că s-a făcut un concurs pentru a vedea dacă moldovenii sau valahii sunt cei mai mari beţivi. Au băut la Focşani pe pod, până ce valahul a căzut. Drept răsplată, Domnul l-a făcut boier. Ce vremuri, ar spune oftând slujitorii lui Bachus. Boierie luată pe beţie! Şi atunci, de ce să te miri că oamenii îi spun cârciumii „parlamentul poporului”? Nu mă miră avalanşa de curvăsăreală care acoperă subiecte cu adevărat importante. Aşa au fost dintotdeauna românii: iubăreţi. Altfel nici nu aveam legi date de domnitorul Nicolae Mavrocordat - „i se va tăia scârbavnicul mădular, întru veşnica lui nefolosinţă” - sau chiar de Ştefan cel Mare, astăzi şi Sfânt: „tăierea scârbavnicului mădular şi aruncarea lui la retze”. Generaţii întregi de boieri munteni sau moldoveni sunt destul de circumspecte în privinţa părinţilor, deşi oficial sunt de sânge albastru.
Cea mai bună butadă în acest sens e cea privindu-l pe Mihail Kogălniceanu, suspectat a fi copilul din flori al domnitorului Sturdza. Tânărul revoluţionar a fost încarcerat chiar de presupusul său tată la Râşca, unde o ducea destul de greu. Disperat, vornicul Ilie Kogălniceanu, tatăl în acte, s-a prezentat la Sturdza: „Ce ne facem, Doamne, că ne moare copilul?!” A fost delir în Iaşi!
Ecaterina zisă Cocuţa îi subtilizează corespondenţa soţului, caimacanul Nicolae Vogoride, din dragoste pentru Alexandru Ioan Cuza. Mihai Eminescu suferă o cădere psihică atunci când află că iubita lui, Veronica Micle, a avut o aventură şi cu I.L. Caragiale.
Nici datele de naştere nu sunt precise dintr- un singur motiv. Scăzând nouă luni, „prostimea” putea afla dacă boierii s-au hârjonit sau nu în post. Şi era mare păcat!
Nu s-a schimbat nimic: adulter, poveşti de alcov, iubiri pe furiş! Despărţiri zgomotoase, gesturi disperate, bârfe fără număr şi condamnări ipocrite!