Vladimir Tismăneanu: "«Cadrele decid totul», spunea Stalin, iar Ion Iliescu a urmat şi urmează cu nestramutată credinţă acest precept. De la Lenin cetire, aparatul este coloana vertebrală a unui partid revoluţionar."
Or, pentru Iliescu, „revoluţia” (fireşte cea de tip bolşevic, nu aceea anticomunistă reală) a fost şi rămâne marea dragoste. Ion Iliescu este un nostalgic al comunismului. Nu-l mişcă, nu-l infioară bilanţul cataclismic al acestui sistem. Iată că acum Mihail Gorbaciov însuşi, ultimul secretar general al partidului înfiinţat de Lenin cere expulzarea din Mausoleu a mumiei acestui monstru moral. Mai mult, Gorbaciov cere să se termine şi cu prezenţa în zidul Kremlinului a rămăşiţelor unor Stalin, Brejnev şi Andropov. Chiar dacă unii din membrii anturajului tandemului Putin-Medvedev se vor opune (ei vin totuşi din zona OGPU-NKVD-KGB-ului), important este faptul că s-a ajuns la acest moment istoric când însuşi Gorbaciov cere să institutie un monument pentru victimele totalitarismului roşu.
O conferinţă internaţională desfăşurată zilele acestea la Praga susţine acelaşi lucru: continuarea procesului de decomunizare şi cinstirea memoriei victimelor celor două totalitarisme (comunismul şi fascismul) ca proiect general european. Fostul preşedinte ceh Vaclav Havel, figura de vârf a disidenţei, filosof politic şi moral, dramaturg de mare anvergură, îşi ridică vocea în acest sens. La Bucureşti însă Iliescu continuă să agite apele împotriva decomunizării şi decontaminării culturii politice de morbul bolşevic. Adică de morbul intrigii, delaţiunii, sectarismului, cinismului şi suspiciunii. Al spiritului conspiraţionist şi al convingerii că o propaganda metodic organizată poate mişca munţii şi transforma albul în negru ori viceversa.
Iliescu este propagandistul ce nu se poate debarasa de nărăvurile învăţate încă la Moscova. De aici şi jocurile pe care le urzeşte continuu. Când am facut cartea de dialoguri cu el, se afla la sfârşit de mandat. Părea că înţelesese că timpurile se schimbaseră, că Romania, fiind parte a NATO, avea nevoie de oameni diferiţi, nepătaţi de complicităţi mizere şi capitulări abjecte. Nu s-a retras însă din viaţa publică, deşi avea de partea sa alibiul senectuţii şi şansa impunităţii că fost şef de stat. A continuat să bântuie, să plănuiască, să profere ameninţări. L-a atacat pe Traian Băsescu cu o îndârjire ce ţine de domeniul clinic.
Acum a izbutit să-i aşeze într-o lumină ridicolă pe Cristian Diaconescu şi pe Mircea Geoană. A împins în faţa propriul candidat, pe doctorul Sorin Oprescu, şi, recurgând la o manevră bolşevică, l-a învăţat pe acesta să se declare „independent”. Ion Iliescu nu are amici, ci doar clienţi. Pentru el, individul real este doar un robot ce poate fi programat, jucat pe degete, utilizat şi, când nu mai este util, aruncat la coşul de gunoi. Iliescu nu a aderat vreodată la ceea ce s-a chemat căutarea „socialismului cu chip uman”. El nu are nimic din formula unor Imre Nagy, Dubcek ori Gorbaciov. Nu a iubit şi nu iubeşte pluralismul. A tolerat democratizarea ţării ? contre-coeur, fără entuziasm şi cu abisale temeri.
Ceea ce-l scoate din minţi pe Ion Iliescu la Traian Băsescu, dar şi la Emil Boc, Valeriu Stoica, Vasile Blaga, Theodor Stolojan, spre a-i numi doar pe câţiva dintre cei mereu insultaţi de preşedintele de onoare al PSD, este faptul că ei practică un alt stil politic. Unul care include rostirea adevărului despre trecut. Un viitor cinstit nu se poate clădi câtă vreme memoria este negată, paralizată, raşchetată. Anestezia memoriei înseamnă suspendarea libertăţii.
Aş aminti aici faptul că Traian Basescu a făcut din ruptura cu comunismul o prioritate a acţiunii sale politice. A devenit, cum scriam chiar zilele acestea, preşedintele decomunizării. Traian Basescu a condamnat dictatura comunistă ca ilegitimă şi criminală. După 18 decembrie 2006, Traian Băsescu a continuat să militeze pentru pentru punerea în practică a concluziilor şi propunerilor asumate din Raportul Final. A mers la Memorialul de la Sighet, lucru de neimaginat în cazul lui Ion Iliescu. A înfiinţat Comisia Consultativă menită să lucreze pentru realizarea propunerilor Raportului Final, a partipat la aniversarea revoltei anticomuniste de la Braşov unde şi-a cerut iertare în numele statului roman pentru crimele dictaturii comuniste.
S-a întâlnit cu eroul anticomunist Vasile Paraschiv. A organizat revenirea în ţară a rămăşiţelor pământene ale Monicăi Lovinescu şi ale lui Virgil Ierunca, ţinând un discurs memorabil la ceremonia de la Ateneul Roman. A participat la festivitatea de la Insitutul Cultural Roma legate de lansarea memoriilor lui Constantin Ticu Dumitrescu şi şi-a exprimat admiraţia necondiţionată pentru anticomuniştii veritabili. A vorbit cu modestie despre propriul itinerar biografic, arătând cum a ajuns să îmbrăţişeze valorile adevăratului liberalism anticomunist: prin cunoaştere, respect şi empatie pentru victime.
Orice am crede despre doctorul Oprescu, este cel puţin neliniştitoare relaţia de solidaritate cu un om legat prin mii de fire de ceea ce a fost dictatura comunistă şi prelungirile ei autoritar-populiste. Un om care a adus minerii şi le-a mulţumit pentru acţiunile lor barbare. Bătălia pentru Bucureşti este una între un trecut însângerat şi insalubru şi un viitor cu adevărat european, întemeiat pe memorie, demnitate şi onoare.
Recomandările noastre
