Vladimir Tismăneanu: Premiul Nobel acordat lui Doris Lessing încununează o carieră intelectuală de o mare deschidere spirituală şi morală.
Nu mă voi ocupa în acest articol de opera literară a scriitoarei. Ea îşi are exegeţi cât se poate de competenţi şi admiratori de lungă durată. Să amintesc fie şi în treacăt că printre primii (dacă nu primul) care a scris în România elogios despre Doris Lessing, şi asta cu mulţi ani înaintea Nobelului, a fost Mircea Mihăieş.
Mă voi ocupa aici de un moment extraordinar când am cunoscut-o pe Doris Lessing şi voi cita din reflecţiile ei pe tema totalitarismului comunist. Era în primăvara anului 1992 când am luat parte la conferinţa internaţională despre „Intelectualii şi schimbarea socială din Europa de Est şi Centrală“ organizată de faimoasa revistă „Partisan Review“. Textele intervenţiilor şi meselor rotunde au fost publicate într-un număr special apărut în toamna anului 1992 (un volum pe care îl recomand din suflet pentru publicarea în limba română).
Ne-am adunat atunci la Universitatea Rutgers numeroşi intelectuali americani şi europeni, dornici să înţelegem natura marii transformări din 1989 şi rolul intelectualilor critici în prăbuşirea tiraniilor leniniste. Erau prezenţi, intervenind pe teme legate de statutul intelectualului şi relaţia sa cu politica, trei laureaţi ai Premiului Nobel pentru Literatură: Saul Bellow, Iosif Brodsky şi Czeslaw Milosz. Printre participanţi îi amintesc pe Slavenka Drakulic şi Adriana Babeţi, Richard Pipes şi Ralph Ellison, Norman Manea şi Adam Zagajewski, Susan Sontag şi Adam Michnik, George Konrad şi Hans Magnus Enzensberger. Doris Lessing era o prezenţă rezervată, aş spune chiar timidă. Ne-am apropiat de ea, Mircea, Adriana şi cu mine, am început una dintre acele febrile conversaţii de pauză, întrerupte abrupt şi frustrant de reluarea dezbaterilor. Comunicarea a fost spontană, caldă, fără urmă de crispare.
La 15 ani de la conferinţă, tema intervenţiei lui Doris Lessing mi se pare încă de actualitate. Doris Lessing a punctat cu claritate efectele de lungă durată ale comunismului, faptul că, „deşi am văzut moartea aparentă a comunismului, modalităţi de gândire care s-au născut în comunism ori au fost fortificate de comunism continuă să ne guverneze vieţile“.
Notez faptul că marea scriitoare trecuse ea însăşi prin experienţa iluziei comuniste, de care s-a despărţit în acel crucial şi tragic an 1956, ca efect al trezirii provocate de „Raportul Secret“ al lui Hruşciov şi mai ales de suprimarea violentă a Revoluţiei Maghiare. Doris Lessing rosteşte cuvântul comunism fără acele delimitări preventive specifice stângiştilor impenitenţi. Simplu spus, comunismul a fost o ipostază de maximă perversitate a Răului radical, iar acest lucru trebuie subliniat fără inutile răsuciri pseudoconceptuale.
Primul punct din intervenţia lui Doris Lessing a fost legat de efectul pervertitor şi înjositor exercitat de comunism asupra limbajului şi, prin aceasta, asupra gândirii. Limba de lemn a comunismului s-a convertit în noi stereotipuri care fac ravagii mai ales în unele discipline academice. De aici şi reacţia iritată a scriitoarei, autoare a unor romane feministe de pionierat, în raport cu „corectitudinea politică“, o ideologie care, în pofida pretenţiei de a deconstrui orice formă de absolutism, îşi clădeşte propria arie hegemonică, practicând noi forme de exclusivism: „Corectitudinea politică nu a inventat intoleranţă în universităţi, aceasta fiind evident un copil al comunismului.
În egală măsură, dacă intoleranţa, spre a nu spune despotismul, a guvernat universităţile în statele comuniste, atunci aceeaşi atitudine a ajuns să infecteze zone din Occident şi chiar să dea tonul în universităţi“. Niciodată asemenea cuvinte nu ar fi putut fi rostite de Simone de Beauvoir, altă scriitoare direct implicată în geneza feminismului. Diferenţa este că Doris Lessing a înţeles că radicalismul generează inevitabil opresiune şi mediocritate.
În fine, inventarul maladiilor spirituale contemporane propus de Doris Lessing menţionează sacralizarea violenţei, mai ales în discursul şi acţiunile unor intelectuali din Vest, gata să accepte „terorismul pentru o cauză bună“. Acest amoralism îşi justifică abdicările şi complicităţile în raport cu mişcările totalitare prin mitul „romantismului revoluţionar“.
Concluziile merită citate: „Consider că mişcările de stânga, sociale, chiar liberale din Europa au fost terminal vătămate deoarece imaginaţia progresistă a fost capturată de experienţa sovietică... Istoria Uniunii Sovietice în ultimii 80 de ani a fost o tragedie pentru ruşi şi pentru celelalte naţiuni comunizate care astăzi sunt libere“. Poziţia lui Doris Lessing este una a adevărului pronunţat cu deplină sinceritate despre acea stranie şi nocivă pasiune a atâtor intelectuali pentru „puternicul vin al revoluţiei“.
Recomandările noastre
