Parlamentul britanic nu va fi - și nu trebuie - iertat niciodată dacă va aproba proiectul de tratat cu UE propus de premierul Theresa May.

Un editorial cu titlul „Acordul de Brexit este o trădare a Marii Britanii” a fost publicat de fostul director al Băncii Angliei, Mervyn King, în Bloomberg, în care susține că Parlamentul de la Londra nu va fi iertat niciodată dacă va aproba proiectul de tratat cu UE propus de Theresa May.

King acuză așa-numitul „Project Fear”, care urmărește să-i sperie pe britanici în legătură cu perspectiva unei ieșiri din UE fără acord: „Nu va fi sfârșitul lumii”, spune el, deplângând faptul că inclusiv Banca Angliei este atrasă în acest joc murdar.

În urma articolului devastator al lui Kimg, actualul guvernator al Băncii Angliei, Mark Carney, a recunoscut că predicțiile alarmiste pe care le-a făcut „ar putea induce în eroare” opinia publică.

Redăm mai jos integral editorialul lui Mervyn King din Bloomberg:

Când Tony Blair și Boris Johnson se unesc pentru a condamna „acordul” prin care Theresa May propune ca Marea Britanie să părăsească Uniunea Europeană, e clar că ceva a mers rău. Acordul de retragere este mai puțin un compromis diplomatic atent elaborat decât o incompetență de nivel înalt. Am prieteni care au rămas pătimași „Remainers (adepții rămânerii în UE) și alți care sunt pătimași „Leavers (adepții ieșirii din UE). Nici unul dintre ei nu crede că acest acord are vreun sens. Este momentul să ne mai gândim, iar primul pas este să respingem un acord care este cel mai prost dintre toate care pot exista.

Au existat trei episoade în istoria modernă în care clasa politică britanică a lăsat baltă toată țara: în anii 1930, perioada concesiilor (față de al III-lea Reich, sperând să evite războiul – n.r.); în anii 1970, când economia britanică era „bolnavul” Europei și când guvernul considera că rolul său este să administreze declinul; și acum, în harababura care a urmat referendumului pentru Brexit. În toate trei cazurile, gândirea convențională a fost greșită.

În primele două, a fost nevoie de o revoluție: în 1940, demiterea prim-ministrului și înlocuirea lui cu cineva mai potrivit pentru a juca rolul de lider în vreme de război; în anii 1970, o mare transformare politică și intelectuală și un guvern cu totul nou, capabil să schimbe direcția. De două ori, țara a scăpat de la ruină. Astăzi, provocarea este de aceeași gravitate.

Marea Britanie nu se confruntă cu o criză economică. Se confruntă cu o gravă criză politică. Este ceea de Parlamentul a dăruit țării. A votat masiv pentru organizarea referendumului. Poporului i s-a spus că el va decide. Iar regulile jocului au fost clare: 50% plus unu din voturi vor tranșa chestiunea. Prim-ministrul și ministrul de Finanțe de atunci au declarat fără echivoc că Brexitul implică ieșirea din piața unică și din uniunea vamală europeană. Acesta era Brexitul pe care, după referendum, ambii politicieni au promis că îl vom avea.

Însă majoritatea membrilor parlamentului era împotriva ieșirii și ambele partide erau rupte în două. Pentru membrii opoziției laburiste, oportunitatea de a mina guvernul era mai importantă decât punctul lor de vedere asupra chestiunii în sine, oricât de fierbinte era ea. Iar partidul de guvernământ, divizat, nu a putut să se bazeze pe o majoritate pentru a elabora un plan de Brexit.

Nu a fost prezentat nici un plan coerent.

Există argumente atât pentru a rămâne în UE cât și pentru a ieși. Dar nu există nici un motiv pentru a renunța la avantajele rămânerii fără a obține beneficiile ieșirii. Totuși, exact asta propune guvernul. Este pur și simplu uluitor că un guvern poate decide să dea 39 de miliarde de lire, cedându-i în același timp Uniunii Europene dreptul de a impune la nesfârșit legi și dreptul de veto pentru a stopa această stare de vasalitate.

Imediat după referendum, ar fi trebuit să înceapă încă din 2016 pregătirile pentru Brexit bazate pe comerțul reglementat de Organizația Mondială a Comerțului, așa cum arătam la vremea respectivă.

Marea Britanie avea nevoie de o poziție de repliere – este un nonsens să negociezi fără a avea una – iar aceasta era forma pe care ar fi trebuit să o îmbrace. O politică de imigrație pentru lumea post-Brexit putea și ar fi trebuit dată publicității încă din 2016. Dar nimic de acest fel nu a fost planificat.

În schimb, guvernul a susținut că toate acestea pot fi amânate până când va fi negociat un acord imaginar pe termen lung. A fost cel puțin naiv și s-a dovedit dezastruos. Și astfel, Project Fear (așa a fost numită campania militanților împotriva ieșirii din UE, care au încercat să-i sperie pe britanici cu tot felul de catastrofe – n.r.) a devenit Project Impossible. Este vorba de incompetență la o scară monumentală.

Înainte de referendum, proiecțiile economice oficiale care intenționau să sperie țara pentru a vota „Remain” nu au reușit. Bazate pe ipoteze fragile și arbitrare, ele s-au dovedit false. Aceeași strategie a apărut acum din nou.

Mă întristează să văd Banca Angliei târâtă inutil în acest proiect. Ultimul scenariul-catastrofă al Băncii arată că costurile ieșirii din UE fără un acord ar depăși 10% din PIB. Doi factori sunt responsabili de amploarea acestui efect: primul, afirmația că productivitatea muncii se va prăbuși din cauza unui comerț mai scăzut; a doua, presupunerea că perturbarea frontierelor – cozi de camioane și nesfârșite controale vamale – va continua an după an.

Nici unul nu este plauzibil. În această privință sunt de acord cu Paul Krugman (profesor de economie la Universitatea din New York și editorialist la New York Times – n.r.). Nu este un prieten al Brexitului și crede că Marii Britanii i-ar fi mai bine în interiorul UE. Dar, în privința scăderii productivității, el califică estimările Băncii Angliei drept cifre „dubioase” și „îndoielnice”. Iar în privința dislocării semi-permanente, spune: „Zău?” Sunt de acord: serviciul civil britanic poate că nu este perfect, dar cu siguranță nu este atât de prost.

Marea Britanie este o țară europeană și va fi mereu. Comerțul și contactele dintre națiunile europene pot și trebuie să continue în bună măsură ca înainte. Și nu mă îndoiesc că așa va fi. Însă natura politică a UE s-a schimbat de la uniunea monetară. UE nu a recunoscut că Zona Euro va pretinde o integrare fiscală și politică pentru a putea reuși și că țările din afara Zonei vor avea nevoie de un tip diferit de adeziune la UE.

Era așadar inevitabil ca, mai devreme sau mai târziu, Marea Britanie să decidă să se retragă dintr-un proiect politic în care avea un interes minor, cu excepția dorinței comune pentru liber-schimb.

Ieșirea din UE nu este sfârșitul lumii, după cum nu va aduce nici Tărâmul Făgăduinței. Cu toate acestea. țara este îndreptățită să aștepte ceva mai bun decât un angajament confuz pentru o subordonare perpetuă din care Marea Britanie nu se poate retrage fără acceptul UE.

Mulți dintre parlamentari vor spune că „suntem unde suntem”, că este prea târziu pentru o schimbare de direcție și că Acordul lui May este singurul acord disponibil.

Amintiți-vă, însă, că este vorba de o criză politică, nu de una economică. Dacă Blair și Johnson, de pe poziții politice diferite, pot vedea slăbiciunile fatale ale acestui acord propus, politicieni de toate culorile ar trebui să încerce să facă la fel.

Acest acord nu va pune capăt dezbaterii privind relațiile dintre Marea Britanie și UE. Tabăra „Remain” va continua să afirme, pe bună dreptate, că alinierea pe termen nedefinit a țării cu legi asupra cărora nu are nici o influență este o nebunie, iar un al doilea referendum este vital pentru a scăpa din acest coșmar fără sfârșit.

Iar tabăra „Leave” va susține, de asemenea corect, că este intolerabil ca a cinea economie a lumii să-și continue pe termen nedetrminat vasalitatea.

Dacă nu se renunță la acest acord, cred că Marea Britanie va sfârși prin a-l abroga unilateral – indiferent cât de mare va fi prejudiciul provocat reputației britanice. Statele vasale nu acceptă robia cu resemnare. Se revoltă. Dacă acest parlament lasă succesorilor săi să aleagă între o supunere umilitoare și abrogarea unui tratat internațional constrângător, nu va fi iertat. Și nici nu merită să fie.