10 IANUARIE 1927. Deși premier e Alexandru Averescu, adevăratul conducător al României e Ionel Brătianu, iar puterea e deținută de PNL. Între 1922 și 1926, PNL guvernase pe față. Cea mai lungă perioadă de guvernare a unui partid în anii interbelici și una dintre cele mai lungi din epoca antecomunistă a țării. Ionel Brătianu era practic stăpînul țării. Ferdinand juca rolul unei paiațe, manipulate de marele om politic prin intermediul lui Știrbei.
În 30 martie 1926 Liberalii se fac că pleacă de la putere, fără a convoca însă alegeri generale. La sfatul lui Brătianu, Ferdinand desemnează ca premier nu pe Iuliu Maniu, liderul Opoziției, ci pe Alexandru Averescu. Lesne de bănuit disperarea din rîndurile Opoziției, întruchipate de proaspăt formatul prin fuziune PNȚ.
Răsturnarea liberalilor de la Putere, mai ales în condițiile autocratismului mascat al lui Ionel Brătianu, dă naștere unor vii dispute în rîndurile Opoziției în chestiunea căii de urmat. Nae Ionescu e un dușman al Liberalilor. Cu toate acestea, publicistul e suficient de lucid pentru a avertiza Opoziția în editorialul „Unde e siguranţa personală?” din Cuvîntul, din 10 ianuarie 1927:
„Foarte bogată în sugestiuni şi învăţăminte atmosfera în care se desfăşoară discuţiile în jurul constituirii blocului antiliberal! Ea subliniază cele două mari defecte ale vieţii noastre publice: lipsa de perspectivă politică şi lipsa de siguranţă lăuntrică. De aici, bănuieli, neîncredere, punere la carantină reciprocă, bîrfeli prin colţuri, aere grandilocvente şi, totuşi, o neliniştită dorinţă, tăgăduită numai foarte neîndemînatic, de a se pune la adăpost în faţa „teroarei liberalilor”.
Partidele politice neliberale se încăpăţînează în a pune toată vina dificultăţilor situaţiei pe seama unei prea mari puteri a d-lui Brătianu; uitînd să facă raţionamentul, mult mai simplu, şi mai la îndemîna realităţilor, că această forţă liberală nu există ca atare, prin ea însăşi, ci numai prin opunerea la slăbiciunea celorlalte organizaţii politice. Probă la aceasta e şi faptul că ei nu se gîndesc, pur şi simplu, la formarea unui puternic partid politic – care ar fi de lipsă ţării –, ci la constituirea unui bloc antiliberal. A te defini însă în funcţie de adversarul tău însemnează a te pune, din capul locului, în inferioritate, recunoscînd numai acestui adversar existenţa reală.”
Viața noastră politică de azi nu diferă prea mult de cea interbelică. Nici nare cum să fie altfel. Între România postdecembristă și România interbelică sînt multe asemănări, ba chiar și note comune, ivite din temelia eternelor slăbiciuni ale românilor, dar și din adevărul că în ambele situații viața politică a fost marcată de tranziție.
Textul lui Nae Ionescu poate fi din acest punct de vedere o lecție de viață politică pentru Opoziția din anul de grație 2018.
Ce constată mai întîi Nae Ionescu la formațiunile care luptau împotriva a ceea ce ele - și nu numai ele - numeau în epocă Dictatura liberalilor și, cum Liberalii se confundau cu Brătienii – Ionel și Vintilă – Dictatura Brătienilor?
O mîncătorie pe viață și pe moarte, abil speculată de Ionel Brătianu, rămas în Istorie și ca unul dintre cei mai mari spărgători de Opoziție. Chiar și numirea unui premier precum Alexandru Averescu, în locul celui de drept, Iuliu Maniu, ținea de această forță a lui Ionel Brătianu de a specula orgoliile și nevoia de putere a partidelor care i se opuneau pentru a le năpusti unul asupra celuilalt, pentru a le bloca orice tentativă de unire împotriva PNL.
Liviu Dragnea, șeful partidului la putere în 2018, PSD, abordat de dușmanii politici și din presă ca un fel de PNL al Guvernării Ionel Brătianu, nu e Ionel Brătianu. Președintele PSD abia dacă reușește să-și manipuleze aliații. Ar fi o naivitate să-i propunem un plan de dezbinare a Opoziției. Cu toate acestea, ca și Opoziția la PNL din anul 1927, cînd scrie Nae Ionescu, Opoziția la PSD din anul 2018 e dezbinată, incapabilă să se unească în cîteva puncte comune, atît în Parlament, cît și în Stradă, împotriva PSD. Una dintre cauze stă în absența unui lider puternic al unui partid din Opoziție, prin carisma sa cucerind nu doar propriul electorat, dar și electoratul celorlalte partide de Opoziție. Electoratul celorlalte partide ar face presiuni asupra liderilor partidelor lor pentru unirea sub autoritatea celui văzut ca lider al Opoziției. Cine să fie politicianul nostru în România lui 2018? Ludovic Orban? Președintele PNL e o glumă proastă a politicii românești, pus de Klaus Iohannis în fruntea Liberalilor pentru a nu-l concura în materie de vedetă a Dreptei.
Nae Ionescu sesizează însă și o altă mare slăbiciune a Opoziție din 1927: reducerea întregului program politic anti-PNL sau anti Ionel Brătianu. O simplă privire aruncată asupra scenei politice dintre 1922 și 1927 ne dezvăluie o adevărată isterie antiliberală. Teza de la temelia acestei isterii e dezvăluită de Nae Ionescu, ca stînd în exagerarea puterii liberalilor. Intervențiile publice ale politicienilor din Opoziție, dar și ale presei antiliberale invocă o dictatură zdrobitoare a PNL, un regim de autoritate împotriva căruia singurele mijloace de luptă rămîn strigătele de disperare, gesturile extreme. Dar cea mai gravă slăbiciune se dovedește concentrarea bătăliei pe notele care țin în mod obișnuit de lupta împotriva dictaturii. Locul criticilor îndreptate asupra felului în care e administrată țara e luat de denunțările abaterilor de la democrație ale așa-zisei reprimări. De aici sintagma iubită de toate formațiunile angajate împotriva Guvernului: Teroarea Liberalilor. Se deosebește politica Opoziției din 1927 de cea a Opoziției din 2018? Evident, nu.
Ca și politica Opoziției la regimul Liberalilor, cea a Opoziției de acum se rezumă la anti -PSD-ism. De dimineață pînă seara, gesturile și vorbele PSD-iste sînt pîndite pentru a fi atacate în sine, fără a sugera măcar o poziție de pe care sînt atacate, ca să nu mai spun de o soluție a Opoziției în locul celei avansate de Guvern. Din această isterie anti-PSD se ivesc lovituri din start ineficiente, în locul adevăratelor lovituri. În timp ce un oraș precum Bacăul a fost fără apă curentă, Opoziția de la noi s-a ocupat la modul absolut de o OG pe care de altfel Guvernul n-a dat-o niciodată. Recent România a fost zguduită de Criza cu pesta porcină. Zeci de mii de porci sacrificați, exportul de carne de porc, unul dintre cele mai bogate exporturi românești, la pămînt, firme și companii în pragul falimentului. Opoziției i-a scăpat această realitate. Concentrată pe aspectele exterioare ale Guvernării, ea a făcut mare caz de o formulare nefericită a ministrului agriculturii. N-a fost nici măcar o întrebare adresată ministrului despre originea Crizei, despre măsurile luate ca ea să nu se mai repete, despre măsurile decise pentru ieșirea din Criză.
Reducerea întregului program politic la anti-PSD duce și la situații grotești, precum transformarea de către Opoziție în Erou național a unui personaj ivit în spațiul public direct din WCul Gării, unde a învățat pe de rost zicerile scrijelite pe pereți.
Ca și Opoziția urecheată de Nae Ionescu, cea de acum greșește fundamental prin aprecierea regimului PSD ca unul atît de puternic, atît de autoritar încît pentru răsturnarea lui trebuie apelat la mijloace extraparlamentare. Apelul la Stradă e un exemplu de instrument ivit direct din considerarea PSD drept un partid de o putere zdrobitoare. De aici nota generală de disperare, de acțiuni in extremis, de deznădejde. Altfel ar sta lucrurile dacă Opoziția s-ar înfățișa ca fiind pe picior de egalitate cu PSD, ca o alternanță în orice moment la Guvernarea PSD.
Opoziția din 1927 îl vedea pe Ionel Brătianu dictator. La fel îl vede Opoziția din 2018 pe Liviu Dragnea. Nu știu dacă Ionel Brătianu era un dictator. Cred mai degrabă că era o personalitate puternică a Istoriei noastre, care nu cruța nici un mijloc pentru a concretiza un program politic de mari orizonturi. Știu însă sigur că Liviu Dragnea nu e un dictator, pentru că după mine un dictator are înainte de toate o viziune asupra lumii, un program întemeiat pe credința sa că știe ce e mai bine pentru poporul său. A-l prezenta pe Liviu Dragnea drept dictator e un elogiu nemeritat adus unei personalități definite prin pîș- pîsism, ocolind deciziile radicale, riscante, în favoarea unei politici prudente, deseori lașe. E mai mult decît interesant că politica Opoziției de concentrare a atacurilor aproape exclusiv pe Liviu Dragnea a făcut din președintele PSD omul numărul unu al României, o personalitate marcantă. Nu numai că astfel lui Liviu Dragnea i s-au atribuit note care îi lipsesc, dar, mai mult a fost împinsă în umbră posibila personalitate a Opoziției, cea care ar trebui să domine mediatic.
Într-un interviu surprinzător de înțelept, Dacian Cioloș pleda recent pentru depășirea anti-PSD-ismului ca unică politică a Opoziției, pledînd pentru avansarea unei politici proprii: „Cred că România nu va progresa dintr-o luptă împotriva PSD-ului, nu ăsta trebuie să fie obiectivul, ăsta e un mijloc.
Avem nevoie de o adunare a forțelor politice, dar în jurul unui proiect pozitiv, nu în jurul unuia negativ. Românii trebuie să aibă timp să viseze la viitorul lor, nu să aibă coșmaruri cu ceea ce se întîmplă în momentul de față.” Asta ar însemna nu numai preluarea inițiativei în planul opiniei publice, dar și înlocuirea criticii în sine de pînă acum cu o critică dublată de soluțiile deținute de Opoziție.
Dacian Cioloș e primul politician din Opoziție care și-a dat seama că Opoziția nu se poate concentra exclusiv pe antiPSD-ism.
Rămîne de văzut dacă și alți politicieni din Opoziție îl vor urma. Eu însă nu cred că alți lideri vor renunța la anti -PSDism ca singură politică a partidelor lor. Anti - PSD-ismul e o politică deosebit de ușoară. Mai grea e cea care constă în avansarea unui Program politic.