Frumuseţea Mănăstirii ortodoxe Belogorsky, cu hramul Sfântul Nicolae, a ajuns vestită în toată lumea. Iarna mai ales, când temperaturile coboară şi la -25 de grade, iar crusta rece, imaculată îi evidenţiază contururile dantelate, peisajul este paradisiac. Serenitatea de acum ascunde însă o istorie tulburătoare.
Spectaculosul lăcaş de cult este aşezat în vârful unui deal din Belaya Gora, Rusia, la 85 kilometri de oraşul Perm şi la 50 kilometri de Kungur. “Nestemata” complexului monastiresc este splendida biserica albă cu turle şi cruci din aur. Dar şi acestea devin un tot unitar cu albul imaculat al zonei din toamnă până-n primăvară când vine dezgheţul.
Piatra de temelia a fost pusă în 1894, când bisericuţă originală din lemn şi mănăstirea adăposta 25 de băieţi orfani care erau învăţaţi să scrie, să citească, să cânte sau diverse meşteşuguri. Complexul a ars iar construcţia unui lăcaş impunător ,de două etaje, a început în iunie 1902 şi s-a încheiat 15 ani mai târziu. Se spune că, în anii respectivi, în jur de 400 de călugări au ajutat la înălţarea frumoasei biserici, zidită din cărămizi fabricate de aceştia în atelierele mănăstirii.
Pe la 1917, în biserică puteau intra şi 8000 de oameni să asiste la slujbe, lăcaşul fiind nu doar foarte încăpător, ci şi dotat cu sisteme de ventilaţie şi încălzire. Pereţii interior, bolţile, altarul au fost acoperite de minunate picturi în stil ortodox rus, numeroasele scene religioase fiind din loc în loc accentuate cu aur. La ceremonia oficială de inaugurare au participat peste 30.000 de oameni iar Catedrala mănăstirii Belogorsky a devenit cea mai grandioasă din toată regiunea.
Lucruri îngozitoare avea să se petreacă un an mai târziu când bolşevicii au dat buzna în mănăstire.
Arhimandritul Varlaam a fost dus în vale, torturat, apoi împuşcat şi aruncat în râul Kama. Oribilele personaje ale uneia din cele mai întunecate periode din istoria Rusiei au spart apoi clopotele cu ciocanele şi au distrus multe opere de artă. Numeroşi monahi au plătit cu viaţa încercarea lor de a opri distrugerea mănăstirii. Bolşevicii i-au aliniat lângă biserică şi au tras, urmele acelor gloanţe fiind vizibile şi astăzi, după cum susţin cei care au fost la faţa locului. Alţii au avut o moarte şi mai cruntă fiind îngropaţi de vii iar cei mai “norocoşi” au fost deportaţi.
În anii 1930, anexele mănăstirii funcţionau ca temniţe pentru adversarii regimului şi cei cu domiciliul forţat. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a devenit centru de îngrijire şi recuperare a soldaţilor răniţi pe front. A funcţionat apoi ca sanatoriu pentru invalizi şi ca ospiciu până în 1986. Un bolnav psihic i-a dat foc iar flăcările s-au extins până la acoperiş. Superba catedrală a fost grav afectată iar aproape toate turlele aurite au ars.
A fost ultimul eveniment dramatic după aproape un secol de zbucium. În 1993 au început ample lucrări de restaurare care, din 2011, au intrat într-o fază finală.
S-a dus vestea în toată lumea despre frumuseţea ei. Iarna mai ales, când temperaturile-s mici iar veşmântul imaculat îi îmbracă contururile dantelate, frumuseţea ei te hipnotizează. Îţi vine să te laşi în genunchi şi să murmuri Tatăl Nostru.