«Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu și celălalt vameș. Fariseul, stând, așa se ruga în sine: „Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, adulteri, sau ca acest vames. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câștig.” Iar vameșul, departe stând, nu voia nici ochii să-și ridice către cer, ci-și bătea pieptul, zicând: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului.”»
Pilda pe care Iisus le-o spune fariseilor și care se citește duminica aceasta, se încheie așa: «Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța.»
Săptămâna trecută l-am cunoscut pe Zaheu, vameșul din Ierihon, care se înmoaie ca ceara de focul iubirii lui Hristos și se pocăiește când acesta îi intră în casă. Acum, iată un alt vameș (dar dacă e tot Zaheu?), căzând la Dumnezeu și plângându-și păcatele! Aproape că încep să ne fie simpatici vameșii. Au ceva dostoievskian. Iar nouă ne plac personajele. Problema apare când trebuie să-i scoatem din Evanghelie sau din romane și să-i comparăm cu cei din jur. Sau cu noi înșine. Chiar așa, noi cine suntem: vameșul sau fariseul? Smeritul sau Îngâmfatul? Avem destulă smerenie să recunoaștem că suntem farisei trufași? Nu este o fractură logică.
„Cultura în care trăim ne insuflă permanent sensul mândriei, al măririi de sine, al îndreptățirii de sine”, scrie Alexander Shmemann.
Mândria este primul păcat al lumii. Din mândrie a căzut Lucifer, din mândrie au fost alungați Adam și Eva din Rai (în loc să se prăbușească la picioarele lui Dumnezeu, să-și recunoască greșeala și să ceară iertare, au început să dea vina unul pe altul și amândoi pe Șarpe), din mândrie s-a pierdut Iuda (nu pentru că l-a trădat pe Iisus - și Petru a făcut-o - ci pentru că în loc să-i ceară iertare a preferat dintr-o disperare a orgoliului să se sinucidă)...
Și, invers, biruința asupra Mândriei a mântuit lumea. Creatorul Universului și-a trimis propriul Fiu să-I răscumpere Creația, să moară pentru a o re-Învia, iar Acesta și-a acceptat Jertfa cu toată smerenia, ca un Miel.
Așadar cine suntem? Ce model alegem? Nu întâmplător această opțiune, atât de ușor de făcut teoretic, dar cât de greu de pus în practică, ne este așezată înainte în această duminică, una cu totul specială. Cea care marchează începutul Triodului, o perioadă a anului bisericesc, care cuprinde trei săptămâni de pregătire gradată pentru Postul cel Mare, urmate de cele șase săptămâni de post propriu-zis și, în fine, de Săptămâna Patimilor.
Pilda vameșului și a fariseului este ca o bornă de semnalizare că intrăm într-o perioadă a pocăinței, „ca să ne amintească de moartea noastră prin mândrie și de învierea noastră prin smerenie”, explică Părintele Cleopa.
O perioadă în care ar trebui să ne păstrăm cât mai aproape de modelul suprem de Smerenie, să ne ținem de poalele lui Iisus și să-L urmăm de aproape în toate Patimile Sale, până în Mormânt. Ca să ne putem bucura cu adevărat de Înviere. Așa este că nu e deloc ușor să fii Vameș?