Personajele livrești ale dramaturgului Victor Ioan Popa sunt cât se poate de actuale. Trăiesc și muncesc, într-o simbioză greu de priceput, pe strada Traian, în apropierea Halei omonime.
Take e plăpumar și tapițer, Ianke nu-i evreu, dar e blănar, și Cadâr, deși nu e turc, e geamgiu. Au prăvăliile lipite una de alta și se cunosc de când e lumea. Lumea lor. Uneori se mai ciondănesc, dar de cele mai multe ori își împărtășesc micile bucurii și necazuri.
Take. Plăpumarul care mai dă la „darac” la mână, ca acum o sută de ani
Take, adică Mihai Georgescu, are 67 de ani și, de jumătate de secol, coase plăpumi și saltele, face fotolii, scaune, canapele și, mai rar, că nu prea se mai poartă, uși capitonate. Nea Mișu a făcut școala profesională la UCECOM, de pe strada Economu Cezărescu, din Regie, vizavi de actuala crâșmă boemă Shorley. Se laudă, în timp ce scormonește printr-un maldăr de lână așezat pe o masă de zici că ești la chirurgie, care miroase a stână, că are și diplomă de pompier și că a lucrat un pic și ca „mecanic de motopompă”, după ce a făcut armata la pompieri. Îi intră pe ușa prăvăliei un client care vrea să-i repare „șezutul” la un scaun. Negocierea e scurtă. Bagă în buzunar 100 de lei. Dar va munci o zi întreagă la scăunelul ăla.
Fost boxer ajuns meseriaș de cartier
Dă la darac – o sculă cu care se scarmănă lâna. Sare de acolo și mai taie o bucată de mătase. Are un degetar pe degetul arătător de la stânga, ține o foarfecă cu dreapta și, din când în când, mai dă și la pedala mașinii de cusut Singer veche de 110 ani. E mulțumit: „E perfectă! Merge la «gros» și, în general, la orice. Plus că nu consumă curent”.
Take, adică, nea Mișu, a vrut să fie fotbalist, dar a ajuns să dea cu pumnul. A juns, în tinerețe, boxer la „Metalul București”. Zece ani a luat și a dat pumni. Se laudă: „ Am fost vicecampion la «Centura de Aur» în 1976, la categoria ușoară”. Are nasul spart, ca orice mardeiaș care se respectă.
Nu-l deranjează concurența marilor companii
„Take” zice că oamenii mai în vârstă își repectă bunurile și tradițiile: „Vor plăpumi și saltele făcute de mână, la «două cusături», cu ață tare de tip «URS». Uite, io am ața asta de 40-50 de ani. E din bumbac și e foarte bună!”. N-am putut s-o rup cu mîna, că mă tăia.
Povestește că lucrează cam o treime din „frontul de lucru” pentru comenzi ferme: „Da’ mai fac și la «întâmpinare», perne, plăpumi și saltele, chiar și tapițerie de mobilă pentru fotolii, canapele și alte alea de tot felul”.
Paradoxal, nu se plânge de concurența marilor hipermarketuri, gen Ikea, care i-au „furat” mulți clienți: „Ai mei sunt de modă veche. Am unii și de 25-30 de ani. Și chiar mai vechi...”.
Prețuri fără concurență
Tariful său pentru o pernă cu umplutură de melană, de 50 pe 70 centimetri, este de 40 de lei. La una cu puf de gâscă, scorul sare de 150 de lei, iar la o plapumă de pat dublu ajunge și la 550 de lei, cu materialele lui: lână, „fețe” și manoperă. Oftează: „În magazine, de-a gata, nu găsești decât cu melană...”. Se plânge: „După Sărbători merge mai greu, da’ mă descurc...”.
Nea Mișu are doi angajați cu contract de colaborare, part-time, că nu prea mai face față singur. Sporovăiește într-una și zice că a donat ce perne și pilote avea pe stoc echipei de fotbal Rapid, că e rapidist de mic: „ La fel și pentru Biserică, că am făcut donații și la săraci”. Și nu e câtuși de puțin bogat. Conchide: „Acum nu prea mai e rentabilă meseria. A fost...”.
Ianke, blănarul de pe strada Traian
Ion Stanciu, alias Ianke, are 70 de ani și e blănar de mai bine de o jumătate de secol. Toată lumea bună din cartier, care-și permite sau, mă rog, și-a permis haine din blană îl cunoaște.
„La 16 ani am ieșit blănar. Tot la UCECOM, ca vecinu’ «Take»”, râde moșul, care povestește că a prins „șapte clase” și încă două de ucenicie la „Cooperativa Blănuri București”. E expert în orice blană, de pe orice continent: „Lucrez tot ce există pe lumea asta: iepure, miel, dihor, jder, nurcă, enot, vulpe roșie, vulpă polară, blănițe de hamster, bizam, marmotă și nutrie. Da’ acu’, cel mai mult, se caută bizamul”. Astă-i un fel de șobolan de apă, explică blănarul. Și cade în nostalgie: „Acu’ treij de ani, pe vremea lu’ Ceaușescu se căuta «Mouton Dore», pentru clasicul «alendelon» care-l voiau bărbații, și pentru femei, cu părul p-afară. C-așa-s femeile, cu părul p-afară”, se distrează moșul.
Povestea „alendelonului”
La el, un „alendelon” făcut la comandă, cu pielea negustorului, te duce în 1000 de lei, că intră-n el vreo zece piei și mai depinde și de „măsurile” clientului, că dacă are 150 de kile se schimbă treaba. În mall-uri, poți găsi aceeași marfă dar la 1500-2000 de lei. Ianke suspină: „Depinde de firmă...”.
Își face de lucru cu sculele sale. Nu-s multe: cuțitul cu lame de blănărie, un clește „de bătut” și o mașină de cusut Singer – la fel de veche ca a vecinului plăpumar. Mai are și alta „Excesor”, mai nouă, da’ tot pe cea la pedală o preferă, că așa s-a învățat.
Se plânge, ca toți bătrânii: „Meseria a fost bănoasă, odată. Da’ acu’ s-a cam pierdut... Lumea își ia blănuri de-a gata, din magazine. De comandă nu prea se mai face. Io fac mai mult reparații și transformări. Noroc că am zece milioane pensie și mai vin p-aici să-mi fac de lucru”, te pune pe gânduri maistrul blănar de școală veche.
Ecologia a distrus blănăria
„Ianke” spune, cu tristețe, că piața a fost „omorâtă” de blănurile sintetice: „Ne-au omorât ăștia, ecologiștii, că să nu se mai împuște animale. Păi, o blană sintetică, de plastic, durează vreo doi ani și gata. Una naturală te ține o viață-ntreagă!”.
Și, uite-așa, îi mai trec pragul prăvăliei de pe strada Traian doar doamne în vârstă, simandicoase, cu blănuri aduse doar pentru reparații: „Dacă nu li le-aș repara eu ar ajunge la gunoi. Ca mine, în București, mai sunt maxim zece. Poate mai puțin...”.
Cadâr, moțul geamgiu
Al treilea tovarăș de vorbă e „Cadâr”, pe care, culmea, îl cheamă Ianc, Petre Ianc. Și e geamgiu și nu e turc. Are 61 de ani și, din anii ’80, s-a făcut geamangiu. Taie la sticlă toată ziua, dar, mai nou, pune și plase de țânțari. Atât doar că iarna nu prea merge cu asta, așa că a rămas la „diamantul” său cu care taie geamuri pentru cine n-are încă termopane.
„Io sunt moț, din Margău, județul Cluj. Noi am venit în București după ce am fost slugi la evrei, că ei erau geamgii adevărați. Da’, după deportarea lor, din al II-lea Război Mondial, au rămas ai noșttri stăpâni pe prăvălii. Și ne-am perfecționat în tehnica sticlei. Noi, moții, ne-am făcut o cooperativă”, povestește bătrânul geamgiu cum a ajuns el să lucreze în Capitală. Și mai zice că, după atâta amar de ani în meserie, singura lui frică e să nu se taie la degete.
Nu e turc, dar știe „gumuțeasca”
Îl ia și pe el depresia meseriei sale uitate: „Nu toți și-au pus termopane. Mai vine lumea să tăiem oglinzi, sau să le punem geamuri de sticlă la ferestre. Io merg și acasă la clienți, că acolo iau măsurile și tot io montez geamul”. Spune, însă, trist, că meseria sa e în extincție: „Ucenici nu se mai fac...”
Moțul Petre Ianc, alias „Cadâr” de pe strada Traian, se laudă că știe „gumuțeasca”, în timp ce șlefuiește o muchie de geaam de cîțiva milimetri. „E o limbă cunoscută doar de geamgii. Asta ne-a ajutat, pe vremea comuniștilor, să vorbim între noi fără să ne înțeleagă nimeni. Pot să vorbesc despre dumitale, fără să-ți dai seama că vorbesc despre dumitale. E un argou folosit în Margău, de unde sunt, și de prin satele învecinate”.
Explică, precum un profesor, că etimologia termenului provine de la verbul „a godi”, ceea ce înseamnă, a fi atent, prudent.
I-am lăsat pe cei trei meseriași, pe acești Take, Ianke și Cadâr – moderni, dar nu prea – așa cum i-am găsit. Muncitori, obosiți, guralivi și destoinici. Oameni ca ei cu greu se mai fabrică astăzi.