În perioada 2004-2005, am urmat cursuri de masterat la Societatea Italiană pentru Organizații Internaționale (SIOI) din Roma, cu specializarea în geopolitică. La un seminar, unul dintre profesori - expert în problematica Extremului Orient și Pacificului - mi-a propus un exercițiu de imaginație: ar putea China să invadeze și să ocupe Taiwanul?
Instinctual, am dat un răspuns negativ. În viziunea mea de atunci, China nu ar fi avut capacitatea să ocupe insula din punct de vedere militar. Conducătorul seminarului a fost de acord și chiar a prezentat o serie de argumente privind dimensiunea militară a problemei - cele mai multe necunoscute mie – care însă îmi justificau răspunsul.
Dacă cineva mi-ar pune aceeași întrebare astăzi, răspunsul ar fi pozitiv. Precizez că atunci nu era vorba de o eventuală intervenție americană în apărarea Taiwanului ci doar de capacitatea Beijingului de a invada insula. Dacă în zilele noastre s-ar materializa ipoteza unui atac militar al Chinei dincolo de strâmtoare, șansele de reușită sunt mult mai mari decât în urmă cu 17 ani. Forța de intervenție chineză este net superioară celei de atunci inclusiv la capitolul viteză de acțiune și nu ar lăsa timp unei reacții eficiente din partea Statelor Unite, să zicem. De unde și necesitatea de a înarma Taiwanul pentru a rezista până la sosirea unui sprijin extern. Care nu înseamnă în mod automat și victorie într-un eventual război convențional cu armata Chinei continentale.
Despre rivalități, decalaje și amenințări
În 1996, China a efectuat câteva teste cu rachete în largul Taiwanului. Ca răspuns, Statele Unite au trimis două portavioane în zonă iar autoritățile de la Beijing au renunțat la manevre. Nu cred că situația s-ar putea repeta dacă China ar organiza astfel de exerciții în 2023. Ar avea cu ce ține la distanță portavioanele americane. Intr-un sfert de secol, decalajul tehnologic pe segmentul militar dintre Beijing și Washington s-a redus suficient pentru a determina o reevaluare a supremației americane nu doar în jurul Taiwanului ci în întreaga regiune cunoscută sub numele de Indo-Pacific. În urmă cu 25 de ani, această denumire nu exista decât în terminologia geografică dar în ultima vreme a dobândit o dimensiune geostrategică. Sunt anii în care Marele Dragon a intrat în cercul restrâns al puterilor planetei. Atât de restrâns încât seamănă cu atomul de hidrogen: conține un proton și un electron. Care nu prea se iubesc între ei.
Judecând prin prisma afirmațiilor de mai sus, Taiwanul nu are o situație prea fericită mai ales dacă ținem seama de afirmațiile lui Xi Jinping la recentul congres al Partidului Comunist Chinez, făcute cu câteva zile înainte să fie reales in funcția de secretar general al acestei forțe politice. O forță care se apropie de 100 milioane de membri. ,,Chestiunea Taiwanului - a spus liderul PCC - este o problemă a poporului chinez și va fi rezolvată doar de acesta. Dorim și insistăm pentru o reunificare pașnică cu maximă sinceritate dar nu promitem că vom renunța la folosirea forței ci ne rezervăm dreptul de a lua toate măsurile necesare mai ales ca răspuns la acțiunile unor forțe externe. Pentru că reunificarea patriei noastre trebuie să se realizeze și va fi în mod sigur înfăptuită’’.
,,Războiul rece’’ ascuns în documente oficiale...
Cu doar câteva zile înaintea discursului secretarului general al PC Chinez, Casa Albă publicase ,,Strategia administrației Biden-Harris privind securitatea națională’’. Conținutul documentului reflectă necesitatea protejării intereselor americane în interior și exterior și angajamentul administrației actuale pentru a asigura ,,securitatea poporului american, extinderea oportunităților economice, apărarea valorilor democratice și a stilului de viață american’’. Nimic nou până acum dar elementul de noutate vine abia după aceea când competiția cu China este considerată ,,cea mai importantă provocare la adresa Occidentului’’.Nu îmi propun să comentez sau să analizez acest document - care trebuie citit cu mare atenție întrucât unele intenții ale administrației sunt ascunse între rânduri - ci doar să fac o scurtă comparație cu noul Concept strategic al NATO lansat la Madrid în luna iunie ac., în cadrul reuniunii la nivel înalt a Alianței. În capitala Spaniei, Rusia era definită drept ,,cea mai semnificativă și directă amenințare la adresa aliaților’’ . China era menționată pentru prima dată într-un document de asemenea importanță - mai fusese pomenită în declarațiile oficiale de după reuniunile din 2019 și 2021 - ca autoare a unei ,,retorici de confruntare și dezinformare care dăunează securității Alianței’’. O amenințare particulară venea din partea parteneriatului strategic dintre Rusia și China care vizează ,,subminarea ordinii internaționale bazată pe norme, fiind contrar valorilor și intereselor noastre’’. Aparent, între Conceptul strategic de la Madrid și Strategia Biden-Harris nu ar fi diferențe semnificative dar o nuanță există: Rusia este periculoasă dar adevărata provocare este China și nu pe timp determinat. Spre deosebire de Moscova, Beijingul este unicul adversar care are capacitatea de a remodela ordinea internațională. Mai are cel puțin două avantaje care derivă din modul de viață al poporului chinez: răbdarea și persuasiunea.
În cele 100 de zile dintre reuniunea de la Madrid și ,,Strategia’’ administrației de la Washington au avut loc multe evenimente pe plan internațional - vizita unor membri ai Congresului SUA la Taipei, între acestea - dar unul dintre ele are o importanță particulară. Este vorba despre preluarea de către forțele armate ale Ucrainei a inițiativei pe frontul din estul și sudul țării. Consecințele acestei stări de lucruri - care schimbă în mare măsură componenta predictivă privind finalizarea conflictului - nu pot fi încă definite dar cu siguranță vor afecta echilibrul parteneriatului Moscova-Beijing mai mult decât o simplă schimbare în ordinea factorilor de risc din Strategia Biden-Harris. Despre parteneriatul ruso-chinez vom vorbi cu alt prilej.
...și cel din teren
Poziția geostrategică a Statelor Unite ca superputere militară globală nu s-a schimbat încă. America rămâne pe primul loc pe segmentul tehnologic, al calității factorului uman, arsenalului și tehnologiei. Se detașează, de asemenea, prin calitatea sistemului de alianțe - peste 45 de state - organizat într-o arhitectură globală și multivectorială. Baze nenumărate, alianțe multe și militari pe toate continentele - plus ajutoare militare pentru un mare număr de state - înseamnă cheltuieli imense pe care, deocamdată, America și le poate permite. Chiar și atunci când o parte din resurse se scurg nu se știe unde cum s-a întâmplat în Irak și Afganistan. Un simplu calcul aritmetic ne apropie de realitate. Date statistice din mai multe surse arată că economia Chinei se apropie de 75% din cea americană și chiar dacă ritmul de creștere s-a redus substanțial, se va apropia și mai mult în anii următori cu toate opreliștile din ultima vreme. Bugetul militar chinez reprezintă, în termeni oficiali, o treime din cel american dar ritmul de creștere este mai mare. China nu are cheltuieli militare la dimensiunea celor americane în lume cu excepția zonei de sud-est a regiunii Indo-Pacific și în Cornul Africii. În Indo-Pacific, resursele alocate de Beijing sunt comparabile cu ale Washingtonului dacă nu chiar mai mari de unde inițiativa Casei Albe de a-și extinde sistemul de alianțe prin crearea unor organizații de tip AUKUS sau Quad - despre care am mai scris. Menținerea în forță a echilibrului din Pacific înseamnă oare un nou Război Rece dar pe partea cealaltă a planetei? Și atunci, cu Taiwanul cum rămâne? Zilele trecute, Xi Jinping a afirmat că Beijingul este disponibil să colaboreze cu Statele Unite pentru stabilitatea globală. Poate vom avea o mică parte din răspunsul la întrebările noastre.