Suntem cu 2 Mai puţini. Hristos a înviat! Când mărturisim această minune, sau măcar un minut când ne aşezăm în jurul mesei de Paşti alături de cei pe care îi îndrăgim, îmi permit să vă rog să ne amintim şi că există oameni pentru care această mare sărbătoare este, alături de o speranţă arzătoare, şi o mare, îndurerată încercare.
Suferința părinților ce și-au pierdut copiii la 2 Mai
Ce altceva decât o mare încercare poate fi pentru un părinte, să nu-i fie la masa de Paşti, copilul cu care cu un an în urmă ciocnise ouăle vopsite, mâncaseră apreciind gustul deosebit al drobului, aroma de leuştean a borşului de miel sau gustul delicat al pulpei la coptor? Să nu îl aibă alături nici acum, nici la toate celelalte mese de Paşti din anii pe care i-a mai lăsat Dumnezeu să-i ducă pe pământ.
Copilul să nu se mai întoarcă niciodată. Pentru că a plecat pentru totdeauna. Mai precis, a fost smuls pentru totdeauna dintre cei care îl iubeau. Dintre cei care îl aşteptau să le devină sprijin la bătrâneţe. Dintre prietenii care, atunci când se adună, ies cu doi mai puţini.
Joi, în Joia Mare, înainte de slujba celor Douăsprezece Evanghelii, la 2 Mai a avut loc un marş al tăcerii. Un marş îndurerat, unde nu s-a strigat niciun fel de lozincă şi nu a fost rostită niciun fel de revendicare. Un marş în care participanţii purtau o pancartă care spunea tot: „Suntem cu 2 MAI puţini”.
Suntem cu 2 Mai puţini
Da, suntem cu doi mai puţini. Cu toţii suntem cu doi mai puţini. Pentru că tragedia de la 2 Mai din toamna trecută, ne priveşte pe toţi. Părinţi, copii, bunici, nepoţi deopotrivă. Pentru că în orice moment, oricare dintre noi, poate să fie în locul Robertei Dragomir și al lui Sebastian Olariu.
Eu cred că marşul tăcut care a avut loc în Joia Mare la 2 Mai are o dublă semnificaţie.
Prima. Un avertisment mai mult decât serios dat autorităţilor.
La marş nu au participat doar rude sau prieteni ale victimelor, ci mulţi, foarte mulţi tineri. Care nu îi cunoscuseră pe Roberta şi Sebi, dar care au venit să-i comemoreze şi să aprindă o candelă la locul tragediei, arătându-şi astfel nu doar solidaritatea cu durerea celor care i-au pierdut, ci şi un fapt de care este bine să se ţină cont.
Că încercările de muşamalizare, că tentativele de a pune batista pe ţambal, că toate bâlbele voite sau nevoite ale celor care trebuie să facă dreptate în acest caz, nu mai ţin. Încă de la început, de când s-a petrecut tragedia, tatăl lui Sebi şi-a exprimat îndoiala că se va face dreptate până la capăt. Atunci, ne-am spus că omul este sub imperiul durerii şi al revoltei că îi fusese ucis copilul.
Din păcate, astăzi trebuie să constatăm că a avut dreptate. Că banii, că interese murdare răsărite din întunericul unor afaceri cu moartea albă, încearcă să stingă acest caz. Începând cu testatea de după accident a criminalului Vlad Pascu şi terminând cu bizareriile, ca să nu le numim altfel, ale judecătoarei de caz, care, culmea, în ciuda evidenţelor, dar şi a recomandării Inspecţiei Judiciare, a fost lăsată de CSM să judece în continuare dosarul, toate arată că nu se vrea să se facă dreptate. Marşul acesta tăcut, rosteşte, repet, un avestisment mai dur decât pare la prima vedere. Şi un îndemn ferm: „Judecaţi corect! Faceţi dreptate!”
Acest marş al tăcerii este tot un avertisment
Cea de-a doua semnificaţie care cred eu că a avut-o acest marş al tăcerii este tot un avertisment. Adresat de astă dată nu doar autorităţilor judiciare, ci tuturor autorităţilor din România. Avertismentul că aşa nu se mai poate. Că bătălia cu traficul şi consumul de droguri, pe care actualul ministru de Interne, domnul Predoiu, spune că a pierdut-o, trebuie să înceapă cu adevărat. Predoiu nu a pierdut nimic.
Nu pentru că ar fi făcut vreo gaură în cer în privinţa combaterii traficului de droguri. Ci pentru că pur şi simplu nu avea cum pierde o bătălie care nici măcar nu a început. Dar care, trebuie să înceapă în forţă. Dacă există bani, foarte mulţi bani, să achiziţionăm arme sofisticate, trebuie să existe bani pentru arme cu care să începem această bătălie cu un flagel care a devenit o problemă de siguranţă naţională.
La 2 Mai, ard foarte multe candele la locul unei tragedii cumplite, în semn de omagiu pentru cei care au fost ucişi acolo, dar şi în semn de avertisment că aşa nu se mai poate. Nici cu muşamalizarea dosarelor, nici cu pasivitatea faţă de moartea albă.
Hristos a înviat!
Editorialul video, AICI