Stănculescu - „agitator bun, dar plângăreţ“

Generalul (r) Victor Atanasie Stănculescu, fost şef al Armatei, a făcut totul pentru a fi un comunist şi un activist model. O probează dosarul său, întocmit la intrarea în partid.

Afost ultimul ministru numit de Ceauşescu, în chiar ziua fugii de pe sediul CC. I-a succedat astfel generalului (în rezervă) Vasile Milea, mort pe 22 decembrie ’89, şi a reuşit performanţa de a conduce armata în două regimuri inamice: în ultimele zeci de ore ale comunismului şi în primul an de după Revoluţie. În plus, şi-a rezervat locul în istorie printr-o tehnică inedită de supravieţuire: pe 22 decembrie şi-a pus piciorul în ghips pentru a nu fi implicat în reprimarea demonstranţilor. Dictatorul, însă, tot l-a numit ministrul apărării.

Cariera generalului (r) Victor Atanasie-Stănculescu nu a început în decembrie 1989. Ci după 1947, când a intrat în armată şi a devenit comunist cu patalama. După cazul generalului Milea, „Evenimentul zilei“ şi „Miliţia spirituală“ prezintă astăzi „Dosarul de partid al tov. Stănculescu Victor“: cu note, autobiografii şi referinţe date de cunoscuţi, spre a-i servi la primirea în Partidul Muncitoresc Român (PMR, predecesorul Partidului Comunist Român, PCR - n.r.). Contra „reacţiunii internaţionale“ Coincidenţa a făcut ca Stănculescu să-şi depună candidatura de mebru PMR pe 22 decembrie 1954, cu 35 de ani înaintea zilei care a schimbat România. Ulterior, în cererea transmisă Organizaţiei de bază a UM 04348 Timişoara, viitorul om de casă al Ceauşeştilor şi apropiat al lui Ion Iliescu indică necesitatea primirii sale în partid: „(...) astăzi, când reacţiunea internaţională caută prin toate mijloacele să atace ţările socialismului, cred că voi putea duce cu mai multă tărie lupta pentru întărirea capacităţii de apărare a ţării noastre (...)“. „Nivel politic ridicat“ În plus, în „Angajamentul solemn al membrului PMR“, Biblia comunistului responsabil, Stănculescu se angaja solemn: „(...) să militez cu întreaga mea capacitate şi putere de muncă pentru înfăptuirea politicii sale (a PMR) de transformare revoluţionară a societăţii, de edificare a socialismului şi comunismul pe pământul României“. Hotărârea de neclintit i-a fost de bun augur. În martie 1957, membrii comisiei UM 04348 au votat în unanimitate acceptarea sa. Printre bilele albe culese din referinţele date de cunoscuţi se numărau: faptul că „este un tovarăş apropiat, popular, disciplinat“, un „element bine pregătit“, „are un nivel politic şi ideologic ridicat“, „e devotat partidului“, „studiază doctrina marxistă şi e un bun agitator“. De altfel, conştiinciozitatea de care a dat dovadă pe parcursul cuprins între depunerea candidaturii şi până la primirea efectivă în rândul membrilor de partid e remarcată de şeful de catedră al universităţii serale de marxismleninism, Anton Irsik. Nota semnată de acesta datează din 27 octombrie 1956: „În perioada stagiului de candidat, tov. maior Stănculescu V. a muncit pentru pregătirea sa din punct de vedere ideologic, absolvind anul acesta cursurile (...) cu calificativul de «foarte bine»“. Calităţi confirmate două luni mai târziu, pe 2 decembrie ’52, şi de maiorul Mircea Ionescu: „E un tovarăş cinstit, serios, disciplinat şi devotat regimului nostru“.

CRITICI ŞI AUTOCRITICI „Specialist numai în întocmirea de dări de seamă“ Munca înregimentării în partid viza în vremea aceea nu doar inventarierea laudelor, ci şi arhivarea lipsurilor viitorilor membri. Ca şi în cazul lui Vasile Milea, şi în cel al generalului (r) Stănculescu s-au pronunţat ofiţerii cu care acesta a colaborat. Deşi defectele semnalate par de o gravitate decisivă, cu toţii au fost de acord să-l primească printre ei. Maiorul Bâcleşanu, spre exemplu, era categoric: „(Stănculescu) are ca lipsuri: faptul că e specialist numai în întocmirea de dări de seamă, însă fără a depune muncă practică. Are obiceiul de a se da bine pe lângă unii şefi. (...) Nu este revoluţionar, iar la Universitate nu a fost combativ“. La rândul său, maiorul Urecheatu completează fără şovăire acelaşi portret negativ: „Nu întotdeauna ce a simţit a spus, ci a făcut să discute pe la colţuri. Tovarăşul să ţină cont să remedieze aceste lipsuri“. În schimb, un referat al Organizaţiei de bază, din 21 decembrie 1954, reţinea, la capitolul „probleme“, următoarele: „(Victor Stănculescu) nu are un dezvoltat simţ de iniţiativă şi nu este suficient de operativ în muncă. Când îi sunt arătate lipsurile pe linie de serviciu se demobilizează şi ia o atitudine de plângăreţ“. „Am avut perioade de delăsare“ În faţa tirului de critici, mitraliate de colegi şi superiori, ofiţerul Stănculescu ia o atitudine responsabilă, specifică membrilor de nădejde ai partidului: le recunoaşte şi se angajează să le lichideze. Totul, sub pălăria unei autentice autocritici. „Privind autocritic activitatea mea politică şi profesională, trebuie să arăt că am avut perioade de delăsare în muncă atunci când am întâmpinat greutăţi şi am dat dovadă de slabă maturitate în comportarea mea“, scria, pe atunci, căpitanul Victor Atanasie-Stănculescu. Care informa, totodată, organele politice că „am, din luna August 1954, ziua opt, un copil de gen feminin“. Cu aceeaşi ocazie, Stănculescu insista în paragrafele următoare asupra propriilor deficienţe: „O altă lipsă este autoliniştea ca urmare a unor bune rezultate obţinute pe baza muncii mele anterioare care a dus uneori la scăderea randamentului muncii mele. (...) De asemeni, când obţin rezultate bune în muncă, consider că nu sunt destul de modest“, îşi încheia fostul ministru al lui Ceauşescu expunerea autocritică.

REVOLUŢIA DE LA TIMIŞOARA Condamnat la 15 ani de puşcărie Generalul (r) Victor Atanasie- Stănculescu s-a născut pe 10 mai 1928 în Tecuci (Galaţi). Între 1947 şi 1952, a absolvit Şcoala militară de artilerie, de la Sibiu, şi Academia Militară „I.V. Stalin“, din Bucureşti. Înainte de ’89 a fost primadjunctul ministrului apărării, iar după moartea generalului Milea a preluat şefia Armatei. Stănculescu s-a aflat, totodată, şi în primplanul capturării şi lichidării soţilor Ceauşescu. Ulterior, a fost cooptat de noua putere în guvern, ca ministru al economiei şi apoi al apărării, în locul generalului Nicolae Militaru. Totuşi, după un proces de aproape zece ani, Victor Atanasie- Stănculescu a fost condamnat, de două ori, la 15 ani de închisoare, pentru morţii Revoluţiei de la Timişoara. Recursul său se va judeca pe 31 martie 2008. Dacă ultima sentinţă, cea din aprilie a.c., va fi menţinută, acesta va fi încarcerat, alături de fostul ministru de interne, Mihai Chiţac. Cei doi vor trebui să achite, în solidar cu Ministerul Apărării, şi daune de un milion de euro.