Voiau, de fapt, Stalin și Hitler, pacea în 1942-1943? Obișnuiți cu ce s-a petrecut în istorie, avem tendința de a crede că acele planuri de succes au fost singurele. Vorbim de Coaliția Națiunilor Unite, de Victoria Aliată, dar uităm că în război, vorba lui Napoleon, „pe front, situația se poate schimba în orice clipă”!
Așadar, mulți ar crede că ideea unei păci germano-sovietice din 1943 ar fi o plăsmuire a unei imaginații, însă de asta istoria este plină de surprize.
Să nu uităm că existau canale diplomatice sovieto-germane cel puțin din 1939-1941, adică de la Pactul de la Moscova din 23 august 1939 când Molotov și Ribbentrop semnaseră Pactul de Neagresiune și până la începerea Operațiunii Barbarossa din 22 iunie 1941.
Spre finalul lui 1942, pe Frontul de Est situația era cam așa: Leningrad era asediat (asediu care urma să dureze 900 de zile), Moscova avea trupe naziste cam la 25 km depărtare, iar la Stalingrad, începuse celebra bătălie care urma să se finalizeze cu o capitulare în februarie 1943.
SUA și Marea Britanie trimiteau pe la Valdivostok lui Stalin alimente, muniție și arme ca să reziste.
Voiau, de fapt, Stalin și Hitler, pacea în 1942-1943?
Dar oare „Tătucul” de la Kremlin trăgând vârtos din pipa lui celebră nu se gândea la ce era mai rău? Știa că Japonia l-ar putea ataca (i se raportase din partea spionului Sorge de la Tokyo), ba chiar dăduse liber și bisericilor să se roage pentru Maica Rusia, slăbind teroarea interbelică. Pierduse câștigurile din Polonia din 1939, pierduse Ucraina care se întorsese contra lui, era amenințat cu pierderea Caucazului.
Așadar, de ce ar fi vrut Stalin o pace separată? Pe de o parte, oficial, așa cum se știe azi, dorea ca frontul să se stabilizeze acolo unde era și URSS să aibă ce deținea la momentul respectiv. Era mai bine decât nimic!
În plus, mai era un mijloc de persuasiune pentru aliații Moscovei, adică pentru americani și britanici. Asta însemna că dacă ei nu ofereau mai multe ajutoare, Stalin putea face pace, ceea ce pentru Vest ar fi fost un dezastru ca avalanșa de trupe germane din stepele rusești să se abată peste Europa de Vest! Succesele britanice din Africa ar fi fost unele de etapă într-o astfel de eventualitate.
Germanii aveau și ei nevoie de o astfel de pace, că doar Armatele a VI-a (îm întregime) și a IV-a (în mare parte) și trupele aliate (românești, maghiare, italiene) erau în pragul colapsului.
Negocierile dintre Germania și URSS
Joachim von Ribbentrop, ministrul de Externe al Germaniei naziste; sursa foto: Wikipedia
Dar pe care canale se putea negocia? Evident, cel de la Stockholm din Suedia era cel mai simplu. Cel puțin, istoricul John Lukacs în „The Hitler of History” din 1997 dă ca sigure tratativele, al căror început ar fi fost în toamna lui 1942 și al căror vârf ar fi fost în septembrie 1943. Adică, imediat după înfrângerea germană de la Kursk-Orel din 23 august 1943.
La Stockholm, ambasador sovietic era celebra comunistă Aleksandra A.Kollontay care s-a aflat acolo din 1930 până în 1945 (cu ea a stat de vorbă și reprezentantul diplomatic român la Stockholm Frederic C. Nanu în negocierile de armistițiu din 1943-1944).
Dar oare cine era dispus să discute din partea germană? Este vorba de unul din diplomații germani mai puțin cunoscuți azi, Peter Kleist (1904-1971). Nu trebuie confundat cu legendarul feldmareșal german Paul Ewald von Kleist!
Cine a fost Peter Kleist
Peter Kleist a fost din 1934-1936, Rector al Școlii Superioare Politice din Berlin, iar din 1936 până în 1942, a fost expertul numărul 1 în problemele Estului, în Ministerul de Externe German condus de Joachim von Ribbentrop. Perioada 1942-1945 îl găsește ca șef al „Departamentului Est” al „Ministerului pentru Răsărit” și ca ofițer de legătură al acestei structuri cu Grupul de Armate Nord al Reichului.
Se știe despre Peter Kleist (agent special al serviciului german de spionaj Sicherheit Dienst-SD) că s-a ocupat de pregătirea Pactului Ribbentrop-Molotov, s-a ocupat de evaluarea opiniilor Franței, SUA, Marii Britanii a eventualei ocupări a Poloniei (în Germania prezidase Societatea Științifică Germano-Polonă din Berlin), a organizat un grup de sabotaj în Lituania, ocupată de sovietici ăn iunie 1940, alături de celelalte state baltice.
Așadar, sovieticii până în iulie 1943 și germanii din august 1943 sperau la succesul unei păci separate.
Să nu uităm că în 1943, Germania pierde Italia lui Mussolini, după debarcarea în Sicilia și după invadarea Italiei de către trupele aliate.
Sigur din partea neutralității Japoniei însă, Stalin era din septembrie 1943 din nou pe val iar aliații avansau în Italia. Succesele americane de la Midway și Guadalcanal, înfrângerea Germaniei în Africa de către britanici la El Alamein dădeau altă viziune asupra situației, iar negocierile s-au oprit de la sine.
S-au oprit de la sine, negocierile oficiale, autorizate de cercurile fidele lui Hitler, conduse de Peter Kleist. Dar, Canaris, pe de altă parte, alături de cei ce doreau eliminarea lui Hitler și-ar fi dorit și ei pacea cu Aliații în cazul în care ar fi scăpat de Hitler. Dar asta, este o altă poveste care merită o analiză separată..în curând..