În general jurnaliștii nu își scriu memoriile. Se presupune ab initio că ceea ce au de spus o spun publicului. În istoriografia românească au existat evident și excepții provocate tot de tăvălugul vremurilor. Stelian Popescu, directorul „Universul” și-a scris memoriile (Stelian Popescu, „Amintiri”, Îngrijire de ediție, prefață și note de Ioan Opriș. Editura Albatros, 2000) provocat de amarul exil. Relativ a făcut-o și Pamfil Șeicaru, tot în exil, dar dezlînat („Adevăruri care trebuiesc amintite”, „Constructii pe nisip. Politica aistorica”, „Scrieri in exil” - 2 volume).
Supraviețuitori ai temnițelor comuniste, alți doi gazetari enormi își vor așterne viața pe hărtie: Nicolae Carandino, directorul „Dreptatea” („Nopți albe, zile negre“, București: Fundația Academia Civică, 2017) și Nichifor Crainic, directorul "Gândirea", „Calendarul”, "Sfarma Piatră" („Zile albe - Zile negre, Memorii”, Casa editorială „Gândirea”, 1991; „Memorii, Pribeag în țara mea; Mărturii din închisoare”; Memoriu: răspuns la actul meu de acuzare, vol. II, 1996).
Într-un interviu fluviu – parte a istoriei orale în care a început să exceleze Dan Andronic – Sorin Roșca Stănescu îți creionează o parte din memorii („S.R.S. – Nașul presei din România în dialog cu Dan Andronic și Alice Barbu” , Editura Evenimentul & Capital, Bucureşti, 2021.). Zic o parte, pentru că așa cum a observat orice cititor, dar și ochiul fin al generalului Rogojan, Sorin Roșca Stănescu spune numai ce vrea! Cel poreclit cu simpatie, dar și afecțiune subordonală „Nașul” mai are multe de povestit. Din acest punct de vedere, succesul cărții vine și din întrebările deloc hagiografice sau pueril-belicoase pe care Alice Barbu și Dan Andronic i le pun lui SRS. Și care răspunde în stilul arhicunoscut. Când vrea, cum vrea și mai ales dacă vrea...
Așa cum am explicat, jurnaliștii nu prea îți scriu memoriile. Când îmbătrînesc sau consideră că au destulă experiență se apucă de politică, de literatură, de catedră. Roșca o face pentru că așa cum mărturisește în fenomenala carte a fost după decembrie 1989 implicat în absolut orice s-a întâmplat important în România. SRS a fost opozant, om politic, activist, om de afaceri, influencer, ziarist, etc. Nașul a fost ce a vrut el.
Nu este datoria mea să fac o critică a cărții, pentru că nu sunt critic literar. Nu sunt om de informații ca să caut îmbîrligături, înțelegeri ascunse. Nu vă pot povesti cartea...Și nici nu vreau să profit de ocazie, precum alții, prin a mă agăța de piedestalul lui Roșca vorbind despre mine și activitatea mea jurnalistică. Deși am fost martor și părtaș la multe (am blocat masina la Terasa Anda, există poze, etc). Acest volum mi-a redat pentru câteva ore tinerețea. Am citit-o pe nerăsuflate pînă la 5 dimineața. Nici n-am mai ajuns la lansare. (Scuze Nașule!) Dacă nu l-aș fi cunoscut pe Nașul și evident nu aș fi trăit acele vremuri – Doamne fabuloasă e România – aș fi catalogat cartea drept SF!
Nașul a fost și a rămas un haiduc. Dincolo de loialitatea lui, destul de rară pe malurile Dîmboviței, față de Dinu Patriciu mai remarc și umorul. Faza cu bătrânelul care nu găsea „chitanța” cu petrolul din Libia e fabuloasă! Umor 100% tipic Roșca!
Dincolo de cadoul lui Dan Andronic la împlinirea vârstei de 72 de ani, pentru mine ca istoric cartea este extrem de importantă. Înțelegi România, zbaterile ei, prin ochii unui gazetar enorm, un haiduc al presei românești!